latan.elena
27.10.2016, 19:11
CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 3 RUMI
(1207-1273)
“Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea”
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi.jpg?w=223&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi.jpg)Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.
Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.
Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.
Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mâna a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.”
Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.
Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.
Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare.
Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.
Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.
Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce:
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi-and-shams.jpg?w=300&h=237 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi-and-shams.jpg)
“Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.
Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.
Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/mevlevi.jpg?w=225&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/mevlevi.jpg)
După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.
Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.
„Mathnawi” a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus „Mathnawi”. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”
În “Discursuri” Rumi ne spune:
“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”
“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă:
“Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”,
adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.
“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.”
Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că “Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.
Ca şi alţi mari mistici musulmani Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.
De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.
Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi1.jpg?w=593 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi1.jpg)
“Îţi revelezi chipul în mii de oglinzi;
apari în fiecare oglindă.
Un singur Soare
străluceşte în mii de ochiuri
de oglinzi.”
Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul misticului vorbesc despre viaţa sa.
Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.
SURSA: https://liviugheorghe.wordpress.com/2010/11/15/cuvinte-din-lumina-nestemate-ale-misticii-orientale-ep-3/
(1207-1273)
“Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea”
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi.jpg?w=223&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi.jpg)Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.
Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.
Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.
Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mâna a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.”
Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.
Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.
Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare.
Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.
Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.
Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce:
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi-and-shams.jpg?w=300&h=237 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi-and-shams.jpg)
“Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.
Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.
Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/mevlevi.jpg?w=225&h=300 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/mevlevi.jpg)
După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.
Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.
„Mathnawi” a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus „Mathnawi”. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”
În “Discursuri” Rumi ne spune:
“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”
“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă:
“Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”,
adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.
“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.”
Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că “Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.
Ca şi alţi mari mistici musulmani Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.
De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.
Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.
https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi1.jpg?w=593 (https://liviugheorghe.files.wordpress.com/2010/11/rumi1.jpg)
“Îţi revelezi chipul în mii de oglinzi;
apari în fiecare oglindă.
Un singur Soare
străluceşte în mii de ochiuri
de oglinzi.”
Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul misticului vorbesc despre viaţa sa.
Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.
SURSA: https://liviugheorghe.wordpress.com/2010/11/15/cuvinte-din-lumina-nestemate-ale-misticii-orientale-ep-3/