latan.elena
15.10.2016, 21:16
GETO-ROMÂNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE
http://onlinepeulita.com/wp-content/uploads/2016/10/gold_120913.jpg
Nu este cunoscut în Europa sau chiar în lume un alt popor mai furat, mai jefuit, tâlhărit sau obligat la plata unor mai mari biruri, ca acela care a trăit în spațiul carpato-dunăreano-pontic din ultimii 2000 de ani. Istoria românilor este istoria unui popor statornic, care şi’a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale. Acest popor blând şi răbdător, dar și dârz la momente de cumpănă a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale cetelor sau hoardelor migratoare, războaie pustiitoare, la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/02/10308887_10202092483177115_1245908981758536925_n.j pg?w=835&h=626
În cărțile de istorie nu veți putea citi, însă, care a fost motivul principal al acestor jafuri la care au fost supuși locuitorii spațiului românesc. Aurul a contribuit decisiv la interesul străinilor pentru aceste locuri, dar nu numai. Începutul mineritului aurifer în țara noastră se împletește cu istoria poporului român. Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la proiecte miniere moderne dezvoltate de companii internaţionale, istoria metalului galben pare a fi departe de sfârşit.
Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începând din secolul al XVI-lea, de la primele lupte pierdute de geții autohtoni, de la cucerirea Daciei romane, sau de când se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi până în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.
Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atât cât ne permit consemnările documentare ce s’au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor române; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia românească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din România de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/10/pepita-aur.jpg?w=1102&h=525
Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s’au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.
Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/10/gold_120913.jpg?w=844&h=602
Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în ”Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să’i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decât celelalte.
Istorie în colb de aur
Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică. Mineritul aurului pe teritoriul României este o tradiţie multimilenară. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.
Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi’au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.
Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor getice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a’i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.
Faima minelor de aur ale Geției a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.
Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale geților au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvârşită de Traian.
Traian era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii geților nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Faima bogatelor mine de aur deținute de geți îl determina pe Traian, împaratul Imperiului Roman, să pornească război împotriva lui Decebal, regele geților din zona Sarmisegetuzei. În urma războiului din 105 – 106 d.Hr., romanii ocupă o parte a teritoriului geților de la nord de Dunăre și transformă această provincie în Dacia romană și o alipește Imperiului Roman.
Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea și înființarea Daciei romane, odată cu instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea geților, scyților, carpilor liberi aliaţi cu alte popoare ariane (iraniene), precum sarmaţii (samo-geții) și roxolanii, așa după cum avea să o demonstreze mai târziu istoria.
După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie a geților autohtonă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!
Tezaurul getic era de minimum 1000 tone de aur
Cu 1.600 de ani in urma, istoricul Dio Cassius a notat:
”Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sar-Geția… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui și punând întrânsa mult aur și argint, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămezi de pământ; dupa aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de’al lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate acestea…”.
Relatarea a fost scrisă la 200 de ani dupa cel de’al doilea război geto-roman. Nu se știe dacă relatarea reprezinta adevărul istoric, dar o realitate a rămas: dupa acel război, imperiul și’a refăcut finanțele și un an cetățenii Romei au fost scutiți de impozit. Timp de 123 de zile Traian a organizat sărbători la Roma și a construit o serie de edificii marete. Pe baza documentelor existente cercetatorii au evaluat la 165 de tone aur si 330 tone argint prada luata de Traian din Dacia.
Dar oare acesta era tot aurul strămoșilor noștri?
Exploatarea era intensă și străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s’au gasit și în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice.
Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care’i conferă o culoare deschisă.
Există, de asemenea, un obiect de aur dintr’un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într’un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.
Dar cele mai vechi podoabe de aur găsite la noi au fost descoperite la Moigrad, judeţul Sălaj şi aparţin epocii pietrei, adică au o vechime de 6.000 de ani. Încă de atunci, strămoşii noştri cunoşteau metalurgia aurului.
Așadar, dacă apreciem exploatarea aurului carpatic mai veche de 6000 de ani ceea ce au luat romanii lui Traian este o cantitate infimă. Unii oameni de știință, evaluând producția de aur din Muntii Apuseni la 15-20 tone/an, au estimat stocul de metal galben acumulat de geți la circa 1.000 tone! Dar și aprecierea de 1000 de tone pare derizorie, dacă luăm doar 4 tone/an (precum în epoca Ceaușescu) de exploatare avem o cifră de cel puțin 1000 tone în numai 250 de ani. Avem toate motivele să credem că aurul geților nu putea fi doar ceea ce a lăsat Decebal ca firimituri lui Traian în apele Streiului. Un mare strateg ca Decebal, nu putea pune toate ouăle în același cuib, după obiceiul cucului binecunoscut în Carpați și de geți, așa cum azi ne parvin și alte supertiții din bătrâni despre cuc:
”când auzi cucul cântând, să te păzești să nu fii flămând, căci ești flămând tot anul.”
În aceste condiții unde este restul aurului?
În mod sigur Decebal nu a ascuns tot tezaurul în același loc. Era un strateg prea bun ca să facă o asemenea greșeală. În plus, să nu uităm că fiecare tarabostes avea averea lui.
Și, de asemenea, să nu uitam că exploatări aurifere erau și în alte zone ale Geției, cum ar fi Ocna de Fier, în Banat. Unde poate fi acel aur?
Din când în când, aurul getic a transmis câte un semnal. În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureș, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într’o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni și bucăți de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace ”specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu’și tezaurul.
Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vințu de Jos și cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii și alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenția asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l’a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l’a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur.
Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s’au găsit 1.600 kg. aur nativ și 250.000 florini.
Cronicile moldovenești vorbesc de niște butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareș al Moldovei. La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogățit brusc, lasă un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăți toată populația Transilvaniei, rămânând ascuns.
Pe la 1800, copilul unui țăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineșului.
În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede getice tip ”koson”. Ulterior, în aceeași vara, s’au mai gasit 35, respectiv 987 monede de același tip.
În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip ”koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea și acumulările din tezaurul getic) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.
Bicilis – un trădător devotat regelui și neamului geților
Enigmele totuși ramân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului geților este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliți o dată de înțeleptul Decebal, chiar și după moarte. Bicilis jucând, rolul de ”pion otrăvit” trebuia să îndepărteze cercetările romanilor de la căutarea adevăratei comori… Mulți istorici s’au întrebat de ce Decebal avea încredere într’un om care nu numai că se dovedise nevrednic de cinstea care i se făcea, dar care și complotase împotriva regelui său, care dorea să’l înlocuiască pe Decebal și chiar să’i ia locul. Dar, ca să’și poată construi răzbunarea împotriva romanilor, ca să poată ascunde comoara strămoșilor săi, Decebal avea nevoie de un om care era spionul dușmanilor și care se bucura de credibilitate în fața acestora.
Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat getic, zona cetăților de lângă Orăștie fiind cea mai ”fierbinte”. Să nu uităm că toată zona montană dintre Olt și Țara Hategului, probabil chiar și Masivul Godeanu, era un spațiu strategic, cu drumuri de culme și cu cetăți la gura văilor.
Dacă mai adăugăm și zona așezărilor și a exploatărilor aurifere din Munții Apuseni și Munții Dognecei, aria de căutare se mărește, iar șansele de a se mai găsi ceva se diminuează și doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou…
Poate că Zamolxis, zeul geților și stăpânul a tot ceea ce era pe pământ și sub pământ, păzește comoara geților pentru ziua când urmașii lui Decebal vor fi iar stăpâni în țara lor.
În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s’a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.
Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur (3,1 to/an) şi 950 tone de argint au părăsit Dacia romană pentru a consolida economic Imperiul Roman.
Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.
Odată cu ocupația romană, mineritul aurului cunoaște o mare dezvoltare. Sunt aduși mineri pricepuți din Dalmația, care era de asemenea ocupată de romani și de unde au fost aduși coloni iliri specializați în prelucrarea aurului, dar și din Asia Mica sau alte regiuni ale imperiului, care au perfectionat metodele de exploatare și cele de preparare a minereurilor aurifere.
Zăcămintele aurifere cele mai intens exploatate în cei 166 ani de stăpânire romana au fost cele de la Roșia-Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stanija, Ruda și Caraci.
în timpul romanilor, exploatarea subterană a căpătat o amploare deosebită, lucrarile miniere ajungând în unele cazuri până la adâncimi de 300 m. Sistemul de galerii romane din masivul Carnic de la Roșia-Montana (Munții Apuseni) însumează circa 2,5 km lungime și se dezvoltă pe 7 niveluri. Uneltele miniere găsite și galeriile săpate cu dalta și ciocanul sunt o dovadă de necontestat privind exploatarea intensă ce s’a practicat în acele vremuri.
Producția de aur realizată în perioada ocupării romane a fost de aproximativ 3000 kg aur curat pe an și aproape dublu de argint. Deci, în cei 166 ani de ocupație, se estimează că romanii au scos din Dacia o cantitate de circa 500 tone de aur și 950 tone de argint.
Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre. Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.
http://onlinepeulita.com/wp-content/uploads/2016/10/gold_120913.jpg
Nu este cunoscut în Europa sau chiar în lume un alt popor mai furat, mai jefuit, tâlhărit sau obligat la plata unor mai mari biruri, ca acela care a trăit în spațiul carpato-dunăreano-pontic din ultimii 2000 de ani. Istoria românilor este istoria unui popor statornic, care şi’a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale. Acest popor blând şi răbdător, dar și dârz la momente de cumpănă a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale cetelor sau hoardelor migratoare, războaie pustiitoare, la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/02/10308887_10202092483177115_1245908981758536925_n.j pg?w=835&h=626
În cărțile de istorie nu veți putea citi, însă, care a fost motivul principal al acestor jafuri la care au fost supuși locuitorii spațiului românesc. Aurul a contribuit decisiv la interesul străinilor pentru aceste locuri, dar nu numai. Începutul mineritului aurifer în țara noastră se împletește cu istoria poporului român. Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la proiecte miniere moderne dezvoltate de companii internaţionale, istoria metalului galben pare a fi departe de sfârşit.
Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începând din secolul al XVI-lea, de la primele lupte pierdute de geții autohtoni, de la cucerirea Daciei romane, sau de când se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi până în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.
Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atât cât ne permit consemnările documentare ce s’au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor române; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia românească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din România de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/10/pepita-aur.jpg?w=1102&h=525
Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s’au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.
Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2016/10/gold_120913.jpg?w=844&h=602
Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în ”Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să’i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decât celelalte.
Istorie în colb de aur
Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică. Mineritul aurului pe teritoriul României este o tradiţie multimilenară. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.
Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi’au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.
Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor getice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a’i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.
Faima minelor de aur ale Geției a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.
Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale geților au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvârşită de Traian.
Traian era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii geților nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Faima bogatelor mine de aur deținute de geți îl determina pe Traian, împaratul Imperiului Roman, să pornească război împotriva lui Decebal, regele geților din zona Sarmisegetuzei. În urma războiului din 105 – 106 d.Hr., romanii ocupă o parte a teritoriului geților de la nord de Dunăre și transformă această provincie în Dacia romană și o alipește Imperiului Roman.
Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea și înființarea Daciei romane, odată cu instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea geților, scyților, carpilor liberi aliaţi cu alte popoare ariane (iraniene), precum sarmaţii (samo-geții) și roxolanii, așa după cum avea să o demonstreze mai târziu istoria.
După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie a geților autohtonă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!
Tezaurul getic era de minimum 1000 tone de aur
Cu 1.600 de ani in urma, istoricul Dio Cassius a notat:
”Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa râului Sar-Geția… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu râul, săpă albia lui și punând întrânsa mult aur și argint, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămezi de pământ; dupa aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de’al lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate acestea…”.
Relatarea a fost scrisă la 200 de ani dupa cel de’al doilea război geto-roman. Nu se știe dacă relatarea reprezinta adevărul istoric, dar o realitate a rămas: dupa acel război, imperiul și’a refăcut finanțele și un an cetățenii Romei au fost scutiți de impozit. Timp de 123 de zile Traian a organizat sărbători la Roma și a construit o serie de edificii marete. Pe baza documentelor existente cercetatorii au evaluat la 165 de tone aur si 330 tone argint prada luata de Traian din Dacia.
Dar oare acesta era tot aurul strămoșilor noștri?
Exploatarea era intensă și străveche, să nu uităm că aur din minele de lângă Brad s’au gasit și în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice.
Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care’i conferă o culoare deschisă.
Există, de asemenea, un obiect de aur dintr’un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într’un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.
Dar cele mai vechi podoabe de aur găsite la noi au fost descoperite la Moigrad, judeţul Sălaj şi aparţin epocii pietrei, adică au o vechime de 6.000 de ani. Încă de atunci, strămoşii noştri cunoşteau metalurgia aurului.
Așadar, dacă apreciem exploatarea aurului carpatic mai veche de 6000 de ani ceea ce au luat romanii lui Traian este o cantitate infimă. Unii oameni de știință, evaluând producția de aur din Muntii Apuseni la 15-20 tone/an, au estimat stocul de metal galben acumulat de geți la circa 1.000 tone! Dar și aprecierea de 1000 de tone pare derizorie, dacă luăm doar 4 tone/an (precum în epoca Ceaușescu) de exploatare avem o cifră de cel puțin 1000 tone în numai 250 de ani. Avem toate motivele să credem că aurul geților nu putea fi doar ceea ce a lăsat Decebal ca firimituri lui Traian în apele Streiului. Un mare strateg ca Decebal, nu putea pune toate ouăle în același cuib, după obiceiul cucului binecunoscut în Carpați și de geți, așa cum azi ne parvin și alte supertiții din bătrâni despre cuc:
”când auzi cucul cântând, să te păzești să nu fii flămând, căci ești flămând tot anul.”
În aceste condiții unde este restul aurului?
În mod sigur Decebal nu a ascuns tot tezaurul în același loc. Era un strateg prea bun ca să facă o asemenea greșeală. În plus, să nu uităm că fiecare tarabostes avea averea lui.
Și, de asemenea, să nu uitam că exploatări aurifere erau și în alte zone ale Geției, cum ar fi Ocna de Fier, în Banat. Unde poate fi acel aur?
Din când în când, aurul getic a transmis câte un semnal. În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureș, un pescar a scos de pe fundul apei câteva monede de aur. Mai sus, într’o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni și bucăți de aur nativ. Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vândă câte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace ”specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa râului el rotunjindu’și tezaurul.
Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vințu de Jos și cumpărând cu nemiluita cai, bijuterii și alte obiecte de lux, atrăgând astfel atenția asupra lui. Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l’a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l’a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decât 2.000 de monede de aur.
Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s’au găsit 1.600 kg. aur nativ și 250.000 florini.
Cronicile moldovenești vorbesc de niște butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareș al Moldovei. La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogățit brusc, lasă un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăți toată populația Transilvaniei, rămânând ascuns.
Pe la 1800, copilul unui țăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineșului.
În 1804, un preot din Vâlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede getice tip ”koson”. Ulterior, în aceeași vara, s’au mai gasit 35, respectiv 987 monede de același tip.
În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip ”koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea și acumulările din tezaurul getic) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.
Bicilis – un trădător devotat regelui și neamului geților
Enigmele totuși ramân. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului geților este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliți o dată de înțeleptul Decebal, chiar și după moarte. Bicilis jucând, rolul de ”pion otrăvit” trebuia să îndepărteze cercetările romanilor de la căutarea adevăratei comori… Mulți istorici s’au întrebat de ce Decebal avea încredere într’un om care nu numai că se dovedise nevrednic de cinstea care i se făcea, dar care și complotase împotriva regelui său, care dorea să’l înlocuiască pe Decebal și chiar să’i ia locul. Dar, ca să’și poată construi răzbunarea împotriva romanilor, ca să poată ascunde comoara strămoșilor săi, Decebal avea nevoie de un om care era spionul dușmanilor și care se bucura de credibilitate în fața acestora.
Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat getic, zona cetăților de lângă Orăștie fiind cea mai ”fierbinte”. Să nu uităm că toată zona montană dintre Olt și Țara Hategului, probabil chiar și Masivul Godeanu, era un spațiu strategic, cu drumuri de culme și cu cetăți la gura văilor.
Dacă mai adăugăm și zona așezărilor și a exploatărilor aurifere din Munții Apuseni și Munții Dognecei, aria de căutare se mărește, iar șansele de a se mai găsi ceva se diminuează și doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou…
Poate că Zamolxis, zeul geților și stăpânul a tot ceea ce era pe pământ și sub pământ, păzește comoara geților pentru ziua când urmașii lui Decebal vor fi iar stăpâni în țara lor.
În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s’a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.
Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur (3,1 to/an) şi 950 tone de argint au părăsit Dacia romană pentru a consolida economic Imperiul Roman.
Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.
Odată cu ocupația romană, mineritul aurului cunoaște o mare dezvoltare. Sunt aduși mineri pricepuți din Dalmația, care era de asemenea ocupată de romani și de unde au fost aduși coloni iliri specializați în prelucrarea aurului, dar și din Asia Mica sau alte regiuni ale imperiului, care au perfectionat metodele de exploatare și cele de preparare a minereurilor aurifere.
Zăcămintele aurifere cele mai intens exploatate în cei 166 ani de stăpânire romana au fost cele de la Roșia-Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stanija, Ruda și Caraci.
în timpul romanilor, exploatarea subterană a căpătat o amploare deosebită, lucrarile miniere ajungând în unele cazuri până la adâncimi de 300 m. Sistemul de galerii romane din masivul Carnic de la Roșia-Montana (Munții Apuseni) însumează circa 2,5 km lungime și se dezvoltă pe 7 niveluri. Uneltele miniere găsite și galeriile săpate cu dalta și ciocanul sunt o dovadă de necontestat privind exploatarea intensă ce s’a practicat în acele vremuri.
Producția de aur realizată în perioada ocupării romane a fost de aproximativ 3000 kg aur curat pe an și aproape dublu de argint. Deci, în cei 166 ani de ocupație, se estimează că romanii au scos din Dacia o cantitate de circa 500 tone de aur și 950 tone de argint.
Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre. Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.