Eminescu şi Ortodoxia.

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. Iubirea şi ispita desfrânării. Versificarea pedagogiei Sfântului Ioan Gură de Aur [XV] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/)


Din rândul poemelor care exprimă în mod clar o viziune ortodoxă asupra vieţii, dintre cele care s-au publicat până acum, face parte şi poezia Gelozie. În ea aflăm un detaliu biografic absolut interesant despre Eminescu şi anume acela că poetul s-a împotrivit la început ispitelor desfrânării şi nu oricum, ci aşa cum prevede Filocalia, învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Părinţi, prin păzirea minţii curate şi lupta cu gândurile. Nu este acesta unicul caz, ci ne amintim şi de un alt poem, în care Eminescu versifica învăţăturile Sfântului Nicodim Aghioritul despre paza gândurilor şi a simţurilor (vezi aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/05/04/eminescu-si-ortodoxia-eminescu-versifica-invataturile-isihaste-ale-sfantului-nicodim-aghioritul-xi/)). Aceste poeme ne oferă imaginea inedită până acum, a unui Eminescu ca adevărat nevoitor ortodox, conform cu prescripţiile Bisericii. Aşadar, versurile poeziei anunţate sunt următoarele:Gelozie
Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înlăuntrul astei inemi.
Voi pune uşei mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-mpotrivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi au faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţii-mi, vai!,
Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâini fără de trup,
Se întindeau asupra-ţi cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimei cămări
Şi-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmora de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el [oceanul] e de jalea luminei celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o-n veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,
El ar simţi că-nlăuntru-i [luna] cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupra-i şi-n el c-un univers.Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un ocean de patemi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
– Ah, în deşert, nici nu pot ca să te dau uitării –
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă,
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.



MAI MULT: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/eminescu-si-ortodoxia/page/2/

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVI] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvi/)

Poeţii de mare anvergură vizionară ai României, precum Heliade, Eminescu sau Macedonski au rămas întotdeauna nişte oameni credincioşi, neavând neapărat o viaţă sfântă şi curată întru totul, dar fiind creştini-ortodocşi în conştiinţa şi în viaţa lor, inclusiv prin mărturisirea poetică.N-am aflat nici un poet român până în perioada modernă, care să fie într-un război deschis cu Dumnezeu, care să facă să prolifereze ateismul, în mod programatic şi ideologic.Întorcându-ne la Eminescu, ne-am propus să vorbim în acest articol despre elementele care ne-ar putea conduce la concluzia unui substrat „demonic” al poeziei eminesciene, aşa după cum a fost el identificat de o parte a exegezei literare.Zoe Dumitrescu-Buşulenga (pe care ar fi mai corect să o numim Maica Benedicta, pentru că treapta monahală a fost pentru domnia sa ultima şi cea mai înaltă poziţie între ierarhiile lumii acesteia şi trebuie să-i respectăm alegerea) afirma că, printr-o dialectică paradoxală, motivele antagonice se atrag în poezia lui Eminescu, aşa încât, spre exemplu, acolo unde e îngerul apare şi demonul şi invers.Pe de altă parte, Ion Negoiţescu neagă dintru început existenţa în lirica eminesciană a unuipesimism schopenhauerian, vorbind despre „caducitatea problematicii aproape seculare privind influenţa lui Schopenhauer asupra poetului român”[1] şi evidenţiind faptul că „profunzimea durerii în viziunea eminesciană… trebuie considerată mai adâncă, mai originară, decât pesimismul schopenhauerian în opera poetului”[2].Însă Negoiţescu opinează că sâmburele de demonism este totuşi esenţial în poezia lui Eminescu, deşi îi neagă originea în filozofia germană, considerând că „el a găsit în metafizica lui Schopenhauer…un corespondent intelectual al sensibilităţii lui fundamentale”[3], adică oformulare deja precizată. Cu alte cuvinte – şi mulţi se întâlnesc pe acest palier de interpretare – se consideră că Eminescu credea că răul formează esenţa lumii.Şi aicea ne întâlnim fatalmente şi cu religia budistă, pentru care lumea şi orice este creat este rău, iar binele (care nu este un concept pozitiv, după cum suntem noi obişnuiţi în Ortodoxie, ci un fel de dincolo de bine şi de rău, ca să ne folosim de precizarea expresivă a lui Nietzsche) este eliberarea din Samsara (ciclul reîncarnărilor) şi întoarcerea în neantul Nirvanei, în nefiinţă. Se susţine de asemenea că s-au stabilit de timpuriu contacte între adepţii filozofiilor/religiilor orientale şi vechii greci şi că Platon şi vechea filozofie/teologie greacă au preluat anumite credinţe, precum cea în transmigraţia sufletelor, de la indieni. Aceste concepte teologice de sorginte oriental-budistă au făcut carieră şi în filozofia şi în literatura modernă, fără ca cititorii neavizaţi să poată face legătura între ele.Ca să descoperim în ce măsură această aserţiune cu privire la esenţa rea a lumii este adevărată sau falsă atunci când este aplicată viziunii eminesciene asupra lumii, este nevoie să privim, ca şi până acum, versurile poemelor sale nu de la distanţă, ci de la apropiere, de la o mare apropiere, în contextul poemelor şi al operei în întregime. După cum puteţi observa, lucrurile sunt mult mai vaste şi mai profunde decât s-ar putea crede şi o cercetare amănunţită (care ar trebui să fie şi vastă, fapt pe care nu ni-l permitem momentan) trebuie să aibă în vedere nu numai expunerea câtorva versuri scoase din context, ci şi diacronia ideilor filozofic-teologice, cât şi a creaţiei eminesciene.Vom explora aşadar, poezia lui Eminescu, începând cu premisele care au putut fi cauza formulării unei astfel de concepţii şi căutând să descoperim ulterior un răspuns argumentat şi convingător, pe baza analizei „toposului demonic” în opera sa.Premisele se regăsesc indubitabil în acele versuri în care se afirmă că esenţa lumii este răul şi vom face şi noi prezentarea acestor versuri, excluzând pentru moment, contextul exhaustiv al poemelor respective şi al operei eminesciene, pentru a reveni mai târziu la acesta şi la anumite precizări absolut esenţiale:
Convins ca voi [ca proletarii nihilişti] el [Cezarul] este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu (…)
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea (…)
…un gând te-ademeneşte:
„Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”.
(Împărat şi proletar)Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită. (…)
…răul l-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare. (…)
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi! Şi-urmaţi principiul ce lumea o domină –
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi, în bine.
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voştri,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti? (…)
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata –
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
Iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu
Răsplata sunt virtuţii? (…)
În mână de vei prinde a istoriei carte…
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidios-avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă – o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii .
(Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act))Ce plan adânc!… ce minte! Ce ochi e acolo sus!
Cum în sămânţa dulce a patimei a pus
Puterea de viaţă…(…)
…Şi în ureche-mi bate:
Că sâmburele lumii e-terna răutate!!
Cântaţi-o dar, popoară! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
(Mureşanu)Să nu ne înşelăm. Impulsul prim
La orice gând, la orişice voinţă,
La orice faptă-i răul.
(Demonism)Un ceas mai am şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi…
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată:
(…) un giulgi şi patru scânduri.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.
(Gemenii)După cum se observă, aceste idei apar doar o singură dată în poemele antume, în Împărat şi proletar şi apoi de câteva ori în selecţia postumă realizată ulterior de editorii operei eminesciene. Dacă privim exclusiv aceste versuri, fără a analiza sensul lor în context, facem din Eminescu cel mai mare nihilist pe care l-a născut România. Ceea ce nu este adevărat, pentru că citim în articolele sale faptul că el însuşi respingea ideologiile revoluţionare, socialiste şi nihiliste. Aşa încât nu ne mai rămâne decât să facem o discuţie aplicată asupra textelor, a momentului şi a situaţiei în care sunt plasate aceste idei, în poemele amintite de noi.
Continuarea acestui articol: aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/).Psa. Drd. Gianina Picioruş






Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVII] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/31/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xvii/)



http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2009/04/maxernst-langedufoyerouletriomphedusurrealisme1937.jpg (http://www.teologiepentruazi.ro/?attachment_id=2301)

Prima parte a acestui articol o aflaţi aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/30/eminescu-si-ortodoxia-despre-%e2%80%9edemonism%e2%80%9d-in-poezia-lui-eminescu-xvi/).

Se ştie despre legăturile lui Eminescu cu teatrul, despre cunoştinţele sale vaste din dramaturgia universală, despre peregrinările sale prin ţară împreună cu diferite trupe de teatru (Tardini-Vlădicescu, Pascaly, trupa lui Iorgu Caragiale, etc.) sau despre traducerile sale despre arta dramatică. Binecunoscute sunt şi poziţia şi criticile sale cu privire la producţia românească de teatru contemporană (Alecsandri, Bolintineanu), căreia îi reproşa prea multa îndatorare faţă de temele dramaturgiei străine şi lipsa de viziune originală prin nefolosirea unor surse de inspiraţie autohtonă, istorice şi folclorice.De aceea nu este nimic mirabil în faptul că Eminescu înţelege adesea poezia în sens dramatic, ca polemică, ca dialog al personajelor, care sunt adesea măşti ce îmbracă voci al gândirii. Ele reprezintă puncte de vedere aflate la extremă, fapt ce l-a determinat dintru început pe Titu Maiorescu să-l catalogheze pe Eminescu drept iubitor de antiteze, şi încăantiteze cam exagerate. Această bătălie de idei se duce şi în poemele pe care le-am citat anterior. Eminescu încerca să deceleze adevărul punând în luptă teorii şi viziuni opuse despre lume. Din controversa acestor gândiri, a acestor minţi, trebuia să se lămureascăcuvântul ce exprimă adevărul, pe care el l-a căutat toată viaţa. Adevărul, iar nu gloria filozofică sau desăvârşirea estetică, aşa cum au făcut mulţi alţii.Nu credem că ne hazardăm afirmând că acesta este un procedeu isihast sau inspirat din modalitatea isihastă a luptei cu gândurile şi din concepţia ortodoxă şi isihastă a antagonismului minţilor, pentru că ne este clar că din Occident, ca şi din Orientul brahman sau budist nu avea cum să se inspire, acolo unde de multă vreme nu mai exista ideea de luptă minte contra minte (cum spune Sf. Nicodim Aghioritul sau Sf. Siluan Athonitul, dar şi Dostoievski în descendenţa unei tradiţii ortodoxe bimilenare) sau cugetare contra cugetare, ci doar afirmarea individualismului sau a raţiunii proprii despre care nici nu se pune problema că ar putea să greşească.Aşadar, în poemele pe care le-am citat mai sus, întâlnim evocarea poetică a unor teorii despre lume care susţin că esenţa lumii este răul, că Dumnezeu care a creat lumea este nedrept, un tiran care se distrează privind suferinţa oamenilor, care este egoist şi nepăsător. Asemenea filozofii de viaţă există de multă vreme pe pământ, le putem şi noi astăzi auzi adesea din gura multor contemporani. Este esenţial să observăm faptul că Eminescu este foarte onest şi în această privinţă şi le asociază cu gândirea demonică şi cu inspiraţia satanică, nu le prezintă, aşa cum fac mulţi astăzi, ca pe nişte idei genuine, născute din neantul minţii umane liber-cugetătoare. Deşi ar putea părea că Cezarul din Împărat şi proletar este un astfel de gânditor care ajunge de unul singur la concluzia esenţei rele a lumii.Însă celelalte poeme ne lămuresc mai mult în acest sens, mai ales cele cu titlul Mureşanu, în timp ce un poem ca Demonism versifică mitologia persană, mitul despre Urmuz şi Ahriman.Dacă viziunea eminesciană asupra lumii ca deşertăciune a deşertăciunilor o putem elucida din poemul Memento mori (care poate fi socotit Divanul lui Eminescu), în mod asemănător, o părere întemeiată despre poziţia lui vizavi de demonism, ne-o putem forma pornind de la ciclul de 3 poeme care poartă titlul Mureşanu (primul se numeşte Mureşanu (Tablou dramatic), al doilea Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), iar al treileaMureşanu), pe lângă care mai putem arunca o privire şi asupra poeziei Întunericul şi poetul, cu care ciclul amintit se înrudeşte ideatic.Aceste poeme sunt formulate de la început pe tiparul polemicii de idei sau al polemicii interioare, al războiului lăuntric pe care noi îl numim şi lupta cu gândurile.Dacă începem cu poezia Întunericul şi poetul, titlul însuşi este grăitor, mai înainte de toate. Poemul este format dintr-un dialog cu două replici elaborate. Întunericul este o fiinţă sau o persoană căreia îi aparţine iniţiativa dialogului. Acesta îl interpelează pe poet ca pe cel cetreci prin lume străin şi efemer, / Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer, cu privire la motivele pentru care acesta alege să scrie şi îl îndeamnă să sfărâme-n stânca rece a ta nebună liră / Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră. / Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi / Ca valul care cântă trecutul unei stânci, / …Când stânca e eternă şi valu-i trecător.Răspunsul poetului dat Întunericului este acela că are datoria să cânte despre istoria neamului şi ţara sa:
Şi tu, crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele
Purtând pe frunte-mi raza, a naţiunii mele?
Voi (…) să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă
Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.
Românu-n trecut mare e mare-n viitor!, etc.Este prima confruntare cu demonul întunericului sau o primă evocare poetică despre acest fapt. Încă şi mai interesant a fost însă ce am descoperit în cele trei poeme Mureşanu. Acestea sunt încercări de a alcătui un poem dramatic, o dramă în versuri. Eminescu a avut mai mult încercări, rămase în manuscris, de a compune drame care să aibă ca subiecte trecutul istoric al ţării, în prim plan al interesului său aflându-se istoria Daciei sau vremea Sfântului Ştefan cel Mare.Să ne întoarcem însă la poemele spre care ne-am propus să privim. Cadrul istoric este cel al revoluţiei de la 1848 şi al evenimentelor dramatice petrecute atunci. În primul dintre cele 3 poeme, intitulat Mureşanu (Tablou dramatic), poetul Andrei Mureşanu se confruntă cuAnul 1848, care apare ca un personaj demonic. Ceea ce se petrece este mai mult decât surprinzător.
Aflaţi – aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/03/eminescu-si-ortodoxia-despre-demonism-in-poezia-lui-eminescu-xviii/).Psa. Drd. Gianina Picioruş



MAI MULT: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/...odoxia/page/2/ (http://www.teologiepentruazi.ro/tag/eminescu-si-ortodoxia/page/2/)

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. Între idealul ascetico-monastic şi cel al feminităţii angelice [XIX] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/08/25/eminescu-si-ortodoxia-intre-idealul-ascetico-monastic-si-cel-al-feminitatii-angelice-xix/)




http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/08/idealul-feminitatii-angelice.jpgLegat de cele ce afirmam în articolele noastre anterioare, despre idealul feminin (http://www.teologiepentruazi.ro/2007/10/06/eminescu-si-idealul-feminin/) şi despre lupta cu patima concupiscenţei (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/), confruntare duhovnicească care se pare că nu i-a fost necunoscută, conform mărturiilor poetice pe care ni le-a lăsat, am mai avea de spus câteva cuvinte şi despre ceea ce credem noi că a fost pentru marele nostru poet idealul sfinţeniei sau idealul ascetic.Din poeziile sale am înţeles că, în vremea primei tinereţi, poetul a basculat între căile dintre care avea de ales în viaţă. S-a dedicat întâi studiului, cunoaşterii, pentru ca înţelepciunea să-i întraripeze zborul cugetării. A ales şcoala cunoaşterii, după cum se vede dinScrisoarea II, şcoala unde lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă, în locul a ceea ce unii dintre noi numesc astăzi şcoala vieţiiiar el numea şcoala femeii – în acelaşi poem: Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, / Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială; / La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri[Venera, numele latin al Afroditei – n.n.] / Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, / Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, / Până când din şcoala toată o ruină a rămas.Între cele două şcoli, Eminescu alege, în cunoştinţă de cauză, calea cunoaşterii şi a înţelepciunii, lepădându-se de academia Afroditei. Dintr-o perspectivă mai mult sau mai puţin asemănătoare, dilema alegerii între amor şi înţelepciune este pusă în discuţie şi în mult comentata poezie Floare albastră.Însă, voit sau nevoit, iubirea pătrunde în viaţa poetului. O primă mare iubire a sa, din perioada Ipoteştiului, moare foarte tânără şi poetul se va întoarce mereu cu gândul fie la ea (a se vedea poemul O, dulce înger blând… (http://ro.wikisource.org/wiki/O,_dulce_%C3%AEnger_bl%C3%A2nd...)), fie la simbolul ei, pentru a susţine că femeia sau iubirea care i-a fost menită din cer a murit mai înainte de vreme – precum în poemul Din lira spartă:
Din lira spartă a mea cântare
Zboar-amorţită, un glas de vânt,
Să se oprească tânguitoare
Pe un mormânt!Oare femeia pe care mie
Dumnezeu Sântul o-a destinat
În patu-acela de cununie
S-a-nfăşurat?O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte,
Dar n-am văzut-o de când eu sunt…
Oare amorul ce îmi zâmbeşte
E în mormânt?Odată ce s-a despărţit de idealul său ascetic principial, Eminescu a căutat apoi toată viaţa acel ideal de femeie, care să fie un înger întrupat, să vină în calea sa ca un înger dintre oameni (Atât de fragedă), să fie umbra frumuseţii cei eterne pe pământ (Scrisoarea V) sau care să aibă ca prototip al curăţiei, nevinovăţiei şi sfinţeniei pe Maica Domnului: să-mi răsai ca o icoană / A pururi Verginei Marii, / Pe fruntea ta purtând coroană… (Atât de fragedă).Însă adeseori a fost sfâşiat între idealul său angelic, de la care aştepta ca să fie capabil să-i redea seninătatea, să împace demonul din el însuşi, un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine [ale îngerului-femeie], şi realitatea dură, în care ea devine pozitivă (Scrisoarea V), adică o femeie materialistă, care gândeşte practic, pozitivist. Această realitate din urmă, Eminescu o numeşte adeseori, pe drept cuvânt, demonică (vezi, spre exemplu, Venere şi Madonă), infernală, ucigaşă în raport cu fericirea şi serenitatea sufletului la care el aspira să ajungă alături de femeia iubită.Aşadar, calea pe care şi-o alesese mai întâi poetul era una a înţelepciunii ascetice, din care erau rejectate ispitele senzualiste. Ca urmare, în poemele eminesciene apare destul de des ideea că intrarea iubitei în viaţa sa a făcut să dispară îngerul său de pază, al cărui loc poetul ar fi dorit apoi să fie luat de îngerul-femeie, de icoana femeii,care să fie o icoană de lumină(Singurătate) în viaţa sa:
Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbră şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!…O,-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale –
Căci tu… tu eşti el.În acelaşi sens, în alt poem, S-a dus amorul…, Eminescu afla o explicaţie pentru neîmplinirea visului său de iubire în faptul că Prea am uitat de Dumnezeu, / Precum uitarăm toate.Poetul nu a primit, aşadar, iubirea pentru o femeie ca ideal al vieţii sale până în momentul în care nu s-a născut în fiinţa sa convingerea că iubita poate fi un alt înger de pază al său, o icoană tutelară a fericirii sale, o fiinţă care să-i ofere linişte, fericire şi echilibru sufletesc, în mod desăvârşit.De asemenea, altfel putem privi şi înţelege, prin prisma celor afirmate, acele poeme în care Eminescu se confesează în legătură cu direcţiile pe care putea să le urmeze viaţa sa şi cu motivaţiile şi consecinţele deciziei finale.Însă, chiar şi motivele pentru această din urmă alegere sunt tot de ordin religios, deşi vorbim despre o substituţie, a îngerului-păzitor cu femeia. Întrucât caracteristicile acestei femei, care era destinată de Dumnezeu să-l împlinească pe pământ, fac parte din paradigma, uşor de recunoscut, a sfinţeniei.Mergând înapoi pe acest fir şi legându-l de ceea ce numeam a fi fost la început un adevărat ideal ascetic şi studios-contemplativ al foarte tânărului Eminescu, descoperim o mărturisire despre idealul monastic ca posibilă cale de împlinire a vocaţiei sale, alături de cea eroică şi de cea erotică – ultima din ele, din perspectiva pe care am evidenţiat-o deja – după cum se vede şi din poemul Care-o fi în lume…:
– Care-o fi în lume şi al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte şi îngălbenite,Va fi vitejia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i v-o fantasm-a sufletului meu?Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu,
Să-i închin viaţa sufletului meu.Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune?
– Femeia nu este ce crezi tu, nebune.Faţa ei e-o mască ce-ascunde un infern
Şi inima-i este blestemul etern,Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere,
Haina strălucită pusă pe durere.Dar dacă e astfel unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?– N-a fost niciodată. De-a fost vreodată
Atunci în mormântul cel rece o cată.De n-a fost – imagină-ţi singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus DumnezeuŞi care-nainte de-al întâlni tu
În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu.Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor
Şi plânge-l cu jale şi plânge-l cu dor;Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adesea cu gânduri uimite;Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt
Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt;Şi cântă la capu-i şi cântă mereu;
Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu!Deşi în Scrisoarea V, spre exemplu, avem portretul femeii corupte, al femeii-Dalilă, Eminescu va rămâne mai degrabă la convingerea că tu eşti sfântă prin iubire (Venere şi Madonă). Însă pe această femeie ideală, care să întrupeze virtuţile curăţiei şi sfinţeniei dorite de el, Eminescu nu a aflat-o şi de aceea, pentru a nu susţine că ea n-ar putea să existe – ceea ce ar fi fost fals, din perspectiva istoriei creştinismului, cel puţin -, spunea adesea că ea a murit înainte ca el s-o cunoască.Se observă că femeia, pentru Eminescu, corespundea idealului feminin creştin ortodox, opus imaginii păgâne a femeii viciate de corupţie morală şi libertinaj, care pentru el reprezenta o adevărată desfigurare a feminităţii. Idealul feminităţii angelice nu este pentru poetul nostru unul edulcorat, ca în creştinismul apusean catolic (aşa cum apare în picturile Renaşterii), ci o pretenţie foarte pertinentă şi foarte conformă cu tradiţia ortodoxă, conform căreia sfinţenia reprezintă desăvârşirea umanului, iar femeia trebuie să fie o cale de salvare, de mântuire pentru bărbat, ca şi bărbatul pentru femeie. Într-o vorbire care trebuie înţeleasă ortodox, ea trebuie să fie îngerul lui păzitor, după cum şi el trebuie să fie îngerul ei păzitor. Şi unul altuia să-şi fie întărire în fericire şi sfinţenie.Acest ideal feminin eminescian presupune, în mod evident, asceza şi nevoinţa sfinţeniei, chiar dacă nu în interiorul unei mănăstiri, ci în sânul familiei, pentru că iubirea cunoaşte la Eminescu împlinirea şi ascensiunea infinită numai în cadrul căsătoriei şi niciodată printr-o relaţie pasageră, pe care poetul o respingea:
Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viaţa adoratei şi gingaşei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Şi să iubesc ca dânşii… când partea cea mai bună
Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeauna?(Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!)Cu totul dimpotrivă, iubirea pe care o dorea Eminescu era una care să se perpetueze nu doar în întreagă viaţa aceasta, ci care să fie eternă, să dureze întreaga veşnicie: Chiar de murim, ajungem limanul fericirii (Sarmis). Tocmai de aceea avem în poezia de dragoste eminesciană nenumărate sugestii onirice, hipnotice şi tanatice, despre care exegeza literară a vorbit din destul, şi care demonstrează dorul poetului de înveşnicire a iubirii sale.De altfel, Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie. Şi chiar din acest motiv, atunci când eroii poemelor sale sunt dezamăgiţi în iubire, ei sfârşesc prin a deveni călugări, prin a se întoarce la asceza minţii şi a inimii, la lupta cu gândurile şi cu patimile.
Psa. Drd. Gianina Picioruş

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. „O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!” [XX] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/)




http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/09/viata-care-curge-si-se-scrie.png (http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/09/viata-care-curge-si-se-scrie.png)Celălalt ideal al vieţii sale, de care Eminescu şi-a legat toate speranţele, pe lângă cel al iubirii, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate învăţa, şi care să-i descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane. Biografia poetului ne descoperă faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii. În articolele noastre de până acum, am atins şi noi în treacăt acest subiect, amintind fie de dilemele adolescentului Eminescu nehotărât între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei cu o pasiune ascetică sau a se încredinţa chemărilor iubirii (vezi Floare-albastră, Scrisoarea II, etc.), fie de mărturisirea eşecului său de a se apropia doar prin mijlocirea raţiunii de Dumnezeu, mărturisire pe care am aflat-o în Memento mori:
Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta [chipul Tău]… pe om.Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?Cine-a pus [dacă nu Tu] aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a Ta fire!
Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire
Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,
Încurcatele sofisme nu explic-a Ta fiinţă
Şi asupra cugetării-Ţi pe mulţi moartea i-a surprins.Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-Ţi seamăn Ţie,
Te-au săpat în munţi de piatră, Te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit în stânce, colo-n aşchii de lemn [părut] sfânt;
Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută
La rugare şi la hulă idola de ei făcută
Rămânea!… Un gând puternic, dar nimic – decât un gând.În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie
Să Te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri cu lungi maluri le risip.Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.
Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.
Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] [I]Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. (…)Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire.
Din mărire la cădere, din cădere la mărire
Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei;
În zadar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii
Şi vor cursul să-l abată… Combinaţii iluzorii –
E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei,
Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,
Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt;
Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,
Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume,
Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare
Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare
[Mt. 24, 3-14; Mc. 13, 5-33; Lc. 21, 7-27]
Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;…Am comentat deja, în parte, aceste versuri – aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/). Însă am dorit ca să le reamintim şi în contextul în care vorbim astăzi despre ele, pentru că o interpretare se poate face din nenumărate unghiuri şi perspective şi e păcat să le scăpăm din vedere, cu atât mai mult cu cât foaia de blog e inepuizabilă.Versurile de mai sus subliniază faptul că întreaga istorie a omenirii a presupus şi presupune căutarea Creatorului lumii, a Dumnezeului ei, numai că cei care au căutat pe Dumnezeu doar cu mintea, cu inteligenţa lor umană, s-au dovedit nişte naivi, fie că şi-au construit idoli din lemn sau din piatră şi i-au numit dumnezei şi s-au închinat lor, fie că au inventat sofisme şi sisteme filozofice prin care încercau să explice originea şi sensul universului, precum vechii greci, fie că au încercat să dezlege misterele lumii prin tot felul de calcule şi de cugetări oculte încriptat-n hieroglife, fie că au zidit pur şi simplu un turn, al Babilonului, ca să ajungă în cer la Dumnezeu.Eşecul acelor gânditori sau conducători ai lumii, copii bătrâni care au avut impresia că eiguvernă lumea, s-a transformat, în plan personal, şi în eşecul poetului, ale cărui gânduri trimise spre Dumnezeu sunt un Luceafăr învins: Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare (…) / Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă, / Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă.Inteligenţa umană nu L-a aflat pe Dumnezeu, afirmă poetul. Istoria lumii s-a scurs fără ca vreo minte umană să demonstreze că este în stare să-L descopere pe Dumnezeu doar prin forţa intelectului. Şi acum istoria se apropie de sfârşitul ei, după cum ne-a anunţat Sfânta Scriptură. Cu puterea sa vizionară, încă din secolul XIX, Eminescu vedea că acum este o vreme a apostaziei multora, că Dumnezeu apune de pe cerul minţii multor contemporani, pentru că sunt vremurile din urmă, caracterizate de pustiul spiritual şi de pustiu al gândirii:E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei.Dumnezeu nu moare pentru Eminescu ca pentru Nietzsche, ci Dumnezeu apune ca un Soare de pe cerul minţilor trufaşe, pentru că după cum au spus Sfinţii Părinţi, mintea umană a fost zidită de Dumnezeu ca un cer care să fie plin de lumină, luminat de Soarele Dumnezeirii. Însă Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă în El, iar întunericul ideologiilor ateist-nihiliste a cuprins multe minţi care n-au avut puterea să creadă decât în mod egoist în mintea şi raţiunea lor.Însă Eminescu ne descoperă foarte clar că acest curs al istoriei este dinainte cunoscut de Dumnezeu şi că El, Care scrii mai dinainte a istoriei gândire, este Cel care îngăduie şi suferă propriul Său apus, propria Sa moarte din inimile şi minţile multor oameni, după ce a răbdat pentru noi moartea pe Cruce. Şi aici poetul urmează referatului scriptural noutestamentar, căci Însuşi Hristos ne-a avertizat că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 12).Filozofii vremurilor de apoi nu au ce să mai spună în faţa solstiţiului omenirii. Filozofia lor tace sau e insignifiantă, pentru că îi înspăimântă conştiinţa văzând agonia chipului acestei lumi: palizi, siniştri, o privesc cugetătorii.Gândirea lumii şi a întregii istorii umane nu mai valorează nimic în faţa Apocalipsei şi a Judecăţii care se apropie. Cugetarea umană plină de vanitate nu a fost în stare să afle ceva sau să spună ceva adevărat despre Dumnezeu de-a lungul istoriei – ce ştim despre El este ceea ce El Însuşi ne-a revelat prin Fiul Său, prin Proroci şi prin Sfinţi – şi nu este în stare nici la sfârşitul istoriei să abată lumea de la cursul ei spre transfigurarea finală, stabilit dintru început de Dumnezeu şi aşezat în raţiunile acestui cosmos:planetul cugetă adânc şi sfânt.Eminescu descrie aici falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce nostalgic cu faţa de la savanţi, dascăli şi filozofi (Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis, etc), înapoi înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel, „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice sau de ideologii false. Un poem magnific, pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este cel ce dă titlul articolului nostru de astăzi, şi anume O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:
Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ.O,-ţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.În viaţa mea – un rai în asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal;
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
Ş-a zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal,
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi.Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost – amăgito;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul [simbolul] lor şters?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filozofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale universului şi ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat. Pentru filozofia dilematică, literele vremii de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.Ceea ce filozofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filozofie (vezi articolul de aici (http://www.teologiepentruazi.ro/2007/08/04/constantin-noica-si-paginile-sale-despre-sufletul-romanesc/)) – Eminescu respinge ca fiind un nonsens, şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa, este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor – cântec pe care adesea Eminescu îl asociază, în poemele sale, cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii.Fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filozofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu a naturii sfântă limbă.Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care Acelaşi Creator le-a pus în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, ne învaţă că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul Atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei. Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci doar pentru că a citit Biblia cosmică , pe care Dumnezeu a scris-o şi pe care Eminescu o numeşte aici a naturii sfântă limbă. Și toţi Sfinţii care s-au nevoit în pustie au contemplatînţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea.Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe Apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în Ipostasul Său dumnezeiesc.Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul firii neostoit, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi Creatorului ei. Cu rostul acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut, şi-a împletit românul doina sa, doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri (după cum zice Eminescu în Călin nebunul).De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturii Bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox, că dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, lipseşte viaţa acestei vieţi. În schimb, poetul a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa, a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor. El defineşte copilăria ca un rai în asfinţire, un rai pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când pierdută-i a naturii sfântă limbă, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor, Codrule, Măria Ta, etc.).În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era un rai din basme (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu îi umplea inima cu farmecele milei (Rugăciunea unui dac). De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit! / Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam… (Zadarnic şterge vremea…).Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu şi pentru cei mai mulţi dintre poeţii români, „cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. […] Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelaţie naturală a Celui Atotputernic. […] Frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţei naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume. Contemplarea frumuseţii unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic„[1].Interogaţiile ultimei strofe sunt retorice, pentru că greul anatemei de-a nu primi niciun răspuns este în mod evident o nefericire pentru Eminescu. Pentru el, sunt total absurdeplăcerile filozofice de-a da viaţă problemei fără a crede că pot fi descifrate vreodată literele vremii. În mod paradoxal însă, lui Eminescu care a renegat modelul filozofic de a contempla şi înţelege lumea, ca pe un alt element de vanitate umană, care nu procură certitudinea înţelepciunii şi odihna spirituală mult râvnite de poet, i s-a atribuit afilierea profundă şi cu urmări în fecunditatea artistică, la variate tipuri de filozofii: platonică şi plotinică, schopenhauriană, hegeliană, budistă şi brahmană, etc.Eminescu ne dezvăluie, tocmai prin revelarea angoasei cumplite şi a durerii, care l-a măcinat interior, de a fi rătăcit calea spre răspunsurile sigure, spre liniştea şi serenitatea duhului, ne dezvăluie nu un nihilist, ci un spirit optimist, luminos, în străfundurile sale, care s-a luptat să ajungă la dezlegări lămuritoare, la pace, la fericire, la lumina vieţii veşnice, chiar dacă, ca un om, a mai şi greşit uneori, erori pe care singur le mărturiseşte şi le deplânge, după cum se poate citi şi din poeziile sale.[1] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 103-104, 106.
Psa. Drd. Gianina Picioruş

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. Începuturile ideologice ale modernităţii în poezia română [XXI] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/)

http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/11/max-ernst-1.jpg (http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/11/max-ernst-1.jpg)

[latan.elena]

Eminescu şi Ortodoxia. Cosmogeneza [XXII] (http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/07/eminescu-si-ortodoxia-cosmogeneza-xxi/)




http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/10/lumina.png (http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2008/10/lumina.png)
Despre optica eminesciană asupra cosmogenezei am spus câteva lucruri – esenţiale, credem noi – în teza noastră doctorală (dacă vă întrebaţi ce legătură are Sfântul Antim Ivireanul cu Eminescu, vedeți aici (http://www.archive.org/details/AntimIvireanulAvangardaLiteraraAParadisului.ViataS iOpera2010)), la a căror enunţare nu ne vom mai întoarce acum. Vom continua însă studiul nostru comparativ, pe texte, în scopul de a decela adevărul, din mijlocul unor imagini şi simboluri atât de absconse, al unor sensuri aproape imperceptibile pentru senzorii noştri moderni şi postmoderni.Articolul de azi îşi propune să vă aducă înaintea ochilor conştiinţei diferenţele între percepţia cosmogonică a Luceafărului şi optica filosofică a dascălului din Scrisoarea I. Să vedem mai întâi textele. Bătrânul dascăl al Scrisorii I este un om înţelept care, privegheat şi inspirat de lumina lunii, cugetă, filosofează în mintea sa despre începuturile lumii:
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu se-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Luceafărul nu filosofează, nu-şi închipuie în minte geneza cosmică, ci cunoaşterea lui este de altă natură, este prin experienţe care sunt mai presus de natura umană. Luceafărul nu este contemporan cu începuturile, dar este ridicat mai presus de condiţia omului corupt, pătimaş. El are acces la experienţe revelaţionale aparte:
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;


Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;


Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.


Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
Dascălul este purtat de gând, de dorinţa de cunoaştere de tip intelectualist, pe când Luceafărul este gând purtat de dor, de iubire. Este o diferenţă foarte mare între cei doi.Dorul eminescian este eminamente creaţionist: el este creatorul vieţii, căci lumile în roiuri luminoase izvorând din infinit / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit (Scrisoarea I). Lumea este chemată întru fiinţă de acest Dor fără margini, care nu poate fi decât personal, care trebuie să fie al cuiva, iar acest Cineva care iubeşte şi e plin de dor pentru ca lumea să existe, este Dumnezeu Însuşi.Iar creaţia Sa, cea raţională, străbate drumul invers, de la statutul său de creatură către dorul nemuririi, dorind veşnicia şi odihna veşnică, viaţa dumnezeiască. Luceafărul, ajungând să cunoască ceva sinonim cu starea de fapt a începutului lumii, simte o sete care-l soarbe, o sete de odihnă veşnică, fiindcă se află faţă în faţă cu veşnicia lui Dumnezeu.Prin urmare, dorul îl poartă pe Luceafăr. Pe dascăl îl poartă gândul, el încearcă să străbată cu mintea distanţa de mii de veacuri care îl desparte de începutul lumii. În timp ce Luceafărul parcurge căi de mii de ani… în tot atâtea clipe. Luna care străluceşte pestetomuri este cea care aduce lumina inspiraţiei, lumina înţelepciunii care a înrâurit scrierea tomurilor cu pricina.Dascălul este un personaj enigmatic în varianta finală a Scrisorii I. În Memento mori apare ca un filosof pitagoreic sau poate chiar Pitagora, în Scrisoarea II este un astronom, înSărmanul Dionis este un jidov pe nume Ruben, care e o întruchipare a Satanei. În fine, s-a zis că în alte variante ale Scrisorii I, Eminescu îl identifică pe acest dascăl fie cu un jidov, fie cu Immanuel Kant. Aşa încât, profilul acestui dascăl variază între cel al unui înţelept, filosof, matematician, şi cel al unui astronom, mag, vrăjitor.El este un iniţiat în înţelepciunea lumii, un cunoscător al textelor esenţiale ale umanităţii, de unde îşi extrage cunoaşterea, inclusiv despre începutul şi sfârşitul lumii, şi anume dintomurile grele pe care le deţine.Sintagma La-nceput este biblică. Este primul cuvânt din Pentateuh, primul din Biblie: εν αρχη, in principio. Despre acest la început, Sfântul Vasile cel Mare, în comentariile sale la Hexaemeron, arată că această sintagmă precizează începutul timpului, că odată cu lumea a început şi timpul, timpul care nu este veşnicie.Acest la-nceput nu se leagă în poezia lui Eminescu cu ceea ce urmează imediat, cu versurile citate de noi anterior, ci cu cele ce vin după ele, şi anume, cu apariţia unui punct iniţial în haos, ceea ce seamănă cu o teorie ştiinţifico-matematică, dar care contravine Scripturii:Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…Însă aceasta este optica dascălului. E o viziune sincretistă, adunată, se vede, din mai multe feluri de tomuri.În versurile pe care le-am citat aflăm o încercare de a privi în întunericul veşniciei (saunegura eternă pe care, în Luceafărul, o numeşte neagra veşnicie), soldată doar cu o simplă constatare a neputinţei de a putea afirma ceva despre ea, deşi dascălului i se pare cănoaptea adânc-a veciniciei el în şiruri [de numere] o dezleagă şi că este un nou Atlas caresprijină lumea şi vecia într-un număr. În schimb, toate aserţiunile paradoxale, antinomice, care încearcă să caracterizeze veşnicia nu reuşesc decât să o prezinte ca total inaccesibilă pentru mintea umană.Raţiunea omenească nu are un ochi uman echivalent care să fi existat – gândind prin absurd – înainte de a fi lumea şi să poată da mărturie: Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. Omul de ştiinţă aşteaptă un semen uman care să-i relateze ceva despre adevărul veşniciei, el nu percepe calea revelaţională, revelaţia dumnezeiască. De aceea, veşnicia rămâne pentru el, ca şi pentru toată filosofia omenească, un întuneric ca o mare făr-o rază, despre care nu se poate spune nimic.Raţiunea umană discursivă întâlneşte, altfel spus, o mare de-ntuneric în calea explorărilor sale. Ea nu are ce ochi să trimită spre veşnicie ca să vadă în acel întuneric, pentru că singurul ochi care o cunoaşte este al lui Dumnezeu sau este Dumnezeu Însuşi, Cel nepătruns, Eterna Pace care odihnea în Sine împăcată, ca Cel ce este Absolutul şi nu are nevoie de nimeni pentru a fi absolut desăvârşit.Gândul dascălului purcede metodic şi cronologic, de la nefiinţă la fiinţă şi de la veşnicie la timpul creat şi la lumea pe care şi-o închipuie cum se naşte, cum vine întru fiinţă: De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…Luceafărul parcurge drumul invers, de la lumea creată şi contemporană către un timp primordial şi către veşnicie. Dumnezeu, ca şi Creatorul întregului univers, apare în mod simbolic ca aflându-Se la capătul unui drum care străbate întreg spaţiul şi timpul acestei lumi create. Pentru a ajunge înaintea lui Dumnezeu, Luceafărul recapitulează creaţia. Este o tehnică poetică prin care el rezumă faptele lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, prin care cunoaştem pe Ziditorul nostru şi Creatorul a toate.Zborul lui este simbolic, nu este o călătorie în timp propriu-zisă. El nu se întoarce în ziua cea dentâi, ci el vede o izvorâre de lumină covârşitoare, ca-n ziua cea dentâi, atunci când se apropie de tronul Dumnezeirii. Recursul la referatul biblic este evident, întrucât este vorba de zilele creaţiei şi, mai precis, de crearea luminii în ziua întâi (cf. Fac. 1, 3-5).Luceafărul înoată prin mări de lumină: Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine; / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul… Viziunea este grandioasă, este magnifică. Îndreptând ochiul cugetării către trecut, dascălul vedea şi el roiurile luminoase ale lumilor născânde: colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute [raţiunii umane] / Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit. Însă Luceafărul nu doar o concepe raţional, ci înoatăprin această lumină pe care o zămisleşte puterea dumnezeiască creatoare.Trecând dincolo de această lumină creată, galactică, Luceafărul ajunge şi el în faţa întunericului veşniciei, unde nu există ochi spre a cunoaşte. Veşnicia este o taină divină. Numai Dumnezeu este din veşnicie, e veşnic. Creaturile Sale s-au născut la un moment dat şi nu au acces la tainele care sunt mai presus de puterea de cuprindere a fiinţei lor.Dacă viaţa se naşte din dor, veşnicia e o sete. Luceafărul o simte ca o sete de repaos. Însăadâncul asemene uitării celei oarbe nu trebuie numaidecât înţeles ca reprezentând Nirvana budistă, fiindcă el caracterizează tocmai veşnicia pentru care nu există ochi spre a cunoaşte şi, în consecinţă, nu există nici memorie care să consemneze receptarea ei. De aceea poate fi numită, plastic, ca din perspectivă umană, uitare oarbă.Setea pe care o resimte Luceafărul nu poate fi înţeleasă, aşa cum s-a afirmat, ca o dorinţăde reintegrare în nefiinţa divină (nefiinţa divină fiind o contradicţie în termeni şi o absurditate pentru orice conştiinţă creştină şi ortodoxă) sau de contopire cu absolutul divin impersonal, din simplul motiv că poetul vorbeşte despre un Dumnezeu personal, Căruia Luceafărul i se adresează cu apelativul Părinte, un Dumnezeu care este Persoană şi Creator al lumii.Mai degrabă credem că versurile lui Eminescu, în care este exprimată dorinţa Luceafărului-Hyperion de a se întoarce în haos sau setea de repaos reprezintă o echivalenţă a iubirii sale şi a puterii de jertfă pentru fiinţa iubită, sunt o dovadă a capacităţii de renunţare la sine a Luceafărului. Iubirea adevărată înseamnă puterea supremă a renegării de sine, iar Luceafărul este capabil de jertfă în cel mai înalt grad. Nu însă şi Cătălina.Luceafărul expune în faţa Creatorului său faptul că e în stare să meargă până la a renunţa chiar şi la nemurirea şi la fiinţa sa pentru a fi cu cea pe care o iubea, dacă ea nu a dorit să-i urmeze lui în veşnicie.La fel şi Sfântul Moise şi Sfântul Pavel au cerut să fie ei şterşi din cartea vieţii în locul poporului. Iar Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pentru noi, poporul nevrednic.Aşa încât, prin Luceafăr, Eminescu nu face decât să exprime capacitatea sa de jertfă, durerea sfâşietoare pe care o trăia pentru că nu putea să ridice fiinţa iubită la înălţimea spiritualităţii sale. Credem că putem înţelege setea de repaos mult mai bine ca o sete de a se jertfi pe sine, de a se odihni de suferinţa sa pentru cea iubită, decât ca pe o sete de nefiinţă, unde nefiinţa ar fi o stare pozitivă de inexistenţă. Fapt care nu se poate susţine dacă privim cu atenţie întregul context al creaţiei eminesciene.
Psa. Drd. Gianina Picioruş




MAI MULT: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/...odoxia/page/2/ (http://www.teologiepentruazi.ro/tag/eminescu-si-ortodoxia/page/2/)