latan.elena
13.01.2016, 02:01
Eminescu şi taina Daciei (https://quadratus.wordpress.com/2008/08/27/eminescu-si-taina-daciei/)(Încheieri asupra poeziei eminesciene despre daci)
Lecturând blasfemiile aduse acestui simbol naţional, care este Mihai Eminescu, de către un înalt reprezentant al (in)culturii române, am hotărât a răspunde agresiunii prin acest articol. Deşi nu trag nădejde a schimba părerea respectivului domn, sper ca, măcar unii dintre români, să conştientizeze valoarea acestui poet care a reuşit să cuprindă în sufletul său, întreaga simţire a neamului românesc şi care, prin aceasta, nu este perimat, ci a fost şi va rămâne mereu actual, constituind unul dintre simbolurile noastre naţionale.
Vă întreb eu pe dumneavoastră, acceptaţi „cadavrul din dulap”, cum îl numeşte respectivul domn pe Mihai Eminescu, sau/şi şi alte simboluri naţionale ori acceptaţi „nivelarea” şi cultivarea non-valorilor?
Răspunsul vă aparţine în totalitate, singura mea rugăminte este aceea de a fi cinstiţi cu voi înşivă ! Numai că, de răspunsul dumneavoastră depinde de cum vom fi „văzuţi” în Europa celor care încă mai doresc valori.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra unui aspect mai puţin cunoscut al geniului eminescian: poezia patriotică, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche.
Un aspect destul de puţin cunoscut care mă face să cred ca Eminescu nu era numai un poet de geniu ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.
https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0023.jpg?w=470 (https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0023.jpg)
Mitul dacic
Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.
Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.
Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.
În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!
De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.
În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.
Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.
În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.
Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.
Dochia
Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.
Ca şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.
În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori
Sara sună-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme
Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre
Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;
Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân. din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol doniţă albă stemă-n părul aurit
Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:
Din codrii singuratici un corn părea că sună
Sălbaticele turme la ţărmuri se adună
Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii
Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,
Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii
Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:
El (Arald) vede de departe pe scumpa lui Mărie
Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab
………………………………………………….
Călări ei intră-nuntru şi porţile recad
Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt
În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt
Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt
Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad
Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne , ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară
O maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Noi ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri.
În neguri te arată
Lumină, dulce,clară
O Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”
Surprinzător nu?
Eminescu şi Taina Daciei
Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.
Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.
Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.
https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0012.jpg?w=470 (https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0012.jpg) Vedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.
În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal
– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Addenda (adăugire). Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii
Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.
În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.
El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.
În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.
În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.
Într-un cuvânt, Mihai Eminescu a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.
Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.
Mihai Eminescu este luat cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.
În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.
Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!
Noii detractori ai lui Eminescu
În prezent, ne confruntăm cu o problemă gravă, Mihai Eminescu este în continuare supus discreditării, culmea, tocmai de către cei care ar trebui să-l promoveze !
Preşedintele Institutului Cultural Român nu numai că „are ceva” cu poetul nostru naţional, dar are ceva şi cu limba şi cu poporul român !
Iată ce scria dumnealui în volumul Politice apărut la editura Humanitas în 1996: „ Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau în altă parte: „feţe patibulare…maxilare încrâncenate… guri vulgare…trăsături rudimentare…o vorbire agramată şi bolovănoasă”.
Toate ca toate, dar când cineva atentează la limbă română, este absolut grav, limba noastră care a fost ridicată pe culmile gloriei de poetul nepereche Mihai Eminescu !
Limba română şi poetul Mihai Eminescu – doua simboluri naţionale care se doresc a fi desfiinţate!
După părerea aceleiaşi „minţi luminate”cu pretenţii elitiste, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” iar Eminescu devine subit, după ce atâtea generaţii s-au desfătat cu versurile sale „cadavrul nostru din debara”
Cu toate acestea noi ne „încăpăţânăm” să ne vorbim limba aşa cum o fi ea, să fim un popor, bun rău cum om fi, şi să-l ţinem în viaţă pe Mihai Eminescu citindu-i poeziile (sâc!)
Dacă în România noastră ni se face o „propagandă” de asemenea fel, atunci nu trebuie să ne mai mire faptul că anumite voci iredentiste fac „gargara”. Un anume Nagy Joszef Barna, preşedinte al Organizaţiei Tinerilor Maghiari, într-un cotidian maghiar din Oradea spune:” Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari – ca acesta (directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea- n.n) care să-l comemoreze, nici naiba nu iar citi opera”. Şi termină cu emfază :” Nici un om cu mintea întreagă nu stă să-l citească, în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert (poet maghiar condamnat pentru crime de război în România anului 1946-n.n) – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal”
Lecturând aceste două pasaje, „elocvente” zic eu, vă întreb pe dumneavoastră, cei care mă citiţi, cum este posibil aşa ceva în România?
Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si dl. Ionuş Băiaş (v. Bibliografia): „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuă prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”
Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman !
zamolxe
Bibliografie:
1. http://www.fgmanu.net/cultura/eminescu.htm
2. http://civicmedia.ro/acm http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669/index.php?option=com_content&task=view&id=630&Itemid=82
3. http://neamul-romanesc.com/opinii-si-atitudini/dr-napoleon-savescu-%E2%80%9Espunem-dupa-eminescu-in-romania-totul-trebuie-dacizat%E2%80%9C/
4. http://revista-ecoul.com/eminescu-%E2%80%9D-la-aniversara-%E2%80%9C/profghcnistoroiudoi-luceferi-ai-ortodoxiei/
5. http://sinaxis.wordpress.com/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/
6. http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669
7. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=6096
8. http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/10.pdf
SURSA: https://quadratus.wordpress.com/2008/08/27/eminescu-si-taina-daciei/
Lecturând blasfemiile aduse acestui simbol naţional, care este Mihai Eminescu, de către un înalt reprezentant al (in)culturii române, am hotărât a răspunde agresiunii prin acest articol. Deşi nu trag nădejde a schimba părerea respectivului domn, sper ca, măcar unii dintre români, să conştientizeze valoarea acestui poet care a reuşit să cuprindă în sufletul său, întreaga simţire a neamului românesc şi care, prin aceasta, nu este perimat, ci a fost şi va rămâne mereu actual, constituind unul dintre simbolurile noastre naţionale.
Vă întreb eu pe dumneavoastră, acceptaţi „cadavrul din dulap”, cum îl numeşte respectivul domn pe Mihai Eminescu, sau/şi şi alte simboluri naţionale ori acceptaţi „nivelarea” şi cultivarea non-valorilor?
Răspunsul vă aparţine în totalitate, singura mea rugăminte este aceea de a fi cinstiţi cu voi înşivă ! Numai că, de răspunsul dumneavoastră depinde de cum vom fi „văzuţi” în Europa celor care încă mai doresc valori.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra unui aspect mai puţin cunoscut al geniului eminescian: poezia patriotică, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche.
Un aspect destul de puţin cunoscut care mă face să cred ca Eminescu nu era numai un poet de geniu ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.
https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0023.jpg?w=470 (https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0023.jpg)
Mitul dacic
Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.
Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.
Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.
În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!
De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.
În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.
Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.
În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.
Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.
Dochia
Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.
Ca şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.
În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori
Sara sună-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme
Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre
Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;
Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân. din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol doniţă albă stemă-n părul aurit
Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:
Din codrii singuratici un corn părea că sună
Sălbaticele turme la ţărmuri se adună
Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii
Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,
Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii
Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:
El (Arald) vede de departe pe scumpa lui Mărie
Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab
………………………………………………….
Călări ei intră-nuntru şi porţile recad
Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt
În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt
Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt
Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad
Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne , ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară
O maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Noi ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri.
În neguri te arată
Lumină, dulce,clară
O Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”
Surprinzător nu?
Eminescu şi Taina Daciei
Memento mori, este poezia care mă îndeamnă să mă întreb: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.
Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.
Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.
Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.
Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)
Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.
https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0012.jpg?w=470 (https://quadratus.files.wordpress.com/2008/08/clip_image0012.jpg) Vedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.
În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal
– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.
Addenda (adăugire). Moartea lui Eminescu dictată de structurile puterii
Se ştie foarte mult (deşi uneori prost) despre opera poetică a lui Mihai Eminescu, dar se ştie foarte puţin despre activitatea sa gazetărească, care este cel puţin la fel de prolifică ca şi cea poetică. Această activitate de gazetar, a atras asupra poetului, o campanie mârşava de discreditare pusă la cale de structurile puterii din acea vreme, pentru că Eminescu – o voce îndrăgită şi cu autoritate, punea beţe în roate imperialismului austro-ungar şi celui ţarist.
În presa timpului, şi mai ales în ziarul Timpul, al cărui redactor era, Mihai Eminescu demarează campanii de presă privind chestiunea Basarabiei, ridiculizând guvernul pentru înstrăinarea acestui pământ românesc şi demască politica de deznaţionalizare dusă de guvernul ţarist.
El activează şi în rândul Societăţii „Carpaţii”, militând pentru drepturile românilor din Transilvania.
În acelaşi ziar Timpul, Eminescu denunţa expansiunea catolicismului în România, articol sancţionat cu o notă diplomatică de baronul von Mayr, ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti.
În alt articol, publicat în 1883, realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania, ridiculizându-l Pe Carol I pentru lipsa de autoritate în această chestiune.
Într-un cuvânt, Mihai Eminescu a întreprins tot felul de acţiuni subversive, îndreptate împotriva imperiilor vecine care stăpâneau teritorii ce nu li se cuveneau.
Aceste acţiuni politice ale lui Eminescu, au condus la defăimarea sa şi în cele din urmă, chiar la asasinarea sa de către cei interesaţi să menţină starea de facto în regiunile menţionate.
Mihai Eminescu este luat cu forţa şi internat la ospiciu lansându-se zvonul unui nebunii inexplicabile asociată unei boli venerice (sifilis), activitatea sa gazetărească fiind trecută sub tăcere şi pusă la index de structurile puterii. Titu Maiorescu, îşi aduce şi el aportul ridicând manuscrisele poetului.
În timpul şederii sale în ospiciu, Eminescu este otrăvit lent cu mercur, chipurile pentru a i se trata sifilisul şi moare în disgraţie în anul 1889.
Concluzie: Mihai Eminescu nu a murit de moarte bună, în urma unei boli, fie ea şi venerică ci a fost victima unei maşinaţiuni politice menite să-l discrediteze şi în cele din urmă să-l scoată din circuit!
Noii detractori ai lui Eminescu
În prezent, ne confruntăm cu o problemă gravă, Mihai Eminescu este în continuare supus discreditării, culmea, tocmai de către cei care ar trebui să-l promoveze !
Preşedintele Institutului Cultural Român nu numai că „are ceva” cu poetul nostru naţional, dar are ceva şi cu limba şi cu poporul român !
Iată ce scria dumnealui în volumul Politice apărut la editura Humanitas în 1996: „ Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu” sau în altă parte: „feţe patibulare…maxilare încrâncenate… guri vulgare…trăsături rudimentare…o vorbire agramată şi bolovănoasă”.
Toate ca toate, dar când cineva atentează la limbă română, este absolut grav, limba noastră care a fost ridicată pe culmile gloriei de poetul nepereche Mihai Eminescu !
Limba română şi poetul Mihai Eminescu – doua simboluri naţionale care se doresc a fi desfiinţate!
După părerea aceleiaşi „minţi luminate”cu pretenţii elitiste, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” iar Eminescu devine subit, după ce atâtea generaţii s-au desfătat cu versurile sale „cadavrul nostru din debara”
Cu toate acestea noi ne „încăpăţânăm” să ne vorbim limba aşa cum o fi ea, să fim un popor, bun rău cum om fi, şi să-l ţinem în viaţă pe Mihai Eminescu citindu-i poeziile (sâc!)
Dacă în România noastră ni se face o „propagandă” de asemenea fel, atunci nu trebuie să ne mai mire faptul că anumite voci iredentiste fac „gargara”. Un anume Nagy Joszef Barna, preşedinte al Organizaţiei Tinerilor Maghiari, într-un cotidian maghiar din Oradea spune:” Dacă opera lui Eminescu nu ar fi obligatorie în programa şcolară sau dacă nu s-ar găsi unii profesori maghiari – ca acesta (directorul adjunct de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea- n.n) care să-l comemoreze, nici naiba nu iar citi opera”. Şi termină cu emfază :” Nici un om cu mintea întreagă nu stă să-l citească, în timpul său liber pe Eminescu, dar nici să-i publice opera. Până şi comparaţia este jignitoare pentru un om ca Wass Albert (poet maghiar condamnat pentru crime de război în România anului 1946-n.n) – îmi cer scuze pentru că-i pomenesc pe amândoi pe aceeaşi pagină! – pentru că nu se poate compara un elefant cu un purice bolnav mintal”
Lecturând aceste două pasaje, „elocvente” zic eu, vă întreb pe dumneavoastră, cei care mă citiţi, cum este posibil aşa ceva în România?
Aşa cum arata d-na Cezarina Bărzoi si dl. Ionuş Băiaş (v. Bibliografia): „Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi anti iudeo-masonice. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional, cum ar fi versiunea adevărata a poeziei Doina. Continuă prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. … Dar cel mai mult, continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.”
Mihai Eminescu, poetul nostru nepereche, nu se poate apăra de abjecţiile cu care-l împroaşcă cei ce-l vor acoperit de uitare. E datoria noastră, a celor ce-am ramas, sa-l apărăm, să-i facem cunoscută întreaga operă, să-i pastrăm neîntinată amintirea. E datoria noastră a celor ce credem în viitorul României, să nu-l pierdem nici pe Mihai Eminescu, nici limba română , nici nimic altceva din ceea ce aparţine spiritualităţii şi culturii poporului roman !
zamolxe
Bibliografie:
1. http://www.fgmanu.net/cultura/eminescu.htm
2. http://civicmedia.ro/acm http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669/index.php?option=com_content&task=view&id=630&Itemid=82
3. http://neamul-romanesc.com/opinii-si-atitudini/dr-napoleon-savescu-%E2%80%9Espunem-dupa-eminescu-in-romania-totul-trebuie-dacizat%E2%80%9C/
4. http://revista-ecoul.com/eminescu-%E2%80%9D-la-aniversara-%E2%80%9C/profghcnistoroiudoi-luceferi-ai-ortodoxiei/
5. http://sinaxis.wordpress.com/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/
6. http://www.oglindaliterara.ro/arhiva/index.php?ar=1669
7. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=6096
8. http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/1-19/10.pdf
SURSA: https://quadratus.wordpress.com/2008/08/27/eminescu-si-taina-daciei/