latan.elena
11.03.2015, 15:40
( Articol minunat si plin de suflet preluat si impartasit de pe blogul lui Ellunes, scris atat de frumos de el insusi. Sursa: http://ellun.es/2012/06/13/eroi-de-o-schioapa/ (http://ellun.es/2012/06/13/eroi-de-o-schioapa/). M- a emotionat foarte tare si am vrut sa vedeti si voi ce pot face niste aparent “simpli copii”. Poate o sa va simtiti motivati si poate o sa le acordati mai multa atentie acestor micuti supereroi.)
Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.
COPILUL CARE A STOPAT INUNDAREA OLANDEI CU UN SINGUR DEGETSpune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…
Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic (http://www.harpercollinscatalogs.com/TR/other/9780061886393_0_Spread.jpg), să conducă o maşină (http://api.ning.com/files/DszS*h-0L63GEChTBLuj5oNUS-b1Q7APD2EdWPuPkvMwIxtyPp2B6jditfKdJtryFndmMcFRoNbq iumFTXRQnYMNyVNDYICG/DSC03549.JPG?width=300)… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.
Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan (http://kurioso.es/2009/10/29/post-it-desde-el-cielo/). Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.
Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…
https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/ellen2-300x178.jpg?w=540 (https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/ellen2-300x178.jpg)
“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.
IQBAL, SCLAV, ACTIVIST, LEGENDĂ…În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 EUROhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (http://es.wikipedia.org/wiki/Iqbal_Masih) (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…
https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/1iqbl.jpg?w=540 (https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/1iqbl.jpg)
Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să SCHIMBEhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.
Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de MUNCĂhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.
A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…
Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir COMERCIALhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…
Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii (http://www.komonews.com/news/local/34127439.html) pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.
SURSA: https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/
Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.
COPILUL CARE A STOPAT INUNDAREA OLANDEI CU UN SINGUR DEGETSpune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…
Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic (http://www.harpercollinscatalogs.com/TR/other/9780061886393_0_Spread.jpg), să conducă o maşină (http://api.ning.com/files/DszS*h-0L63GEChTBLuj5oNUS-b1Q7APD2EdWPuPkvMwIxtyPp2B6jditfKdJtryFndmMcFRoNbq iumFTXRQnYMNyVNDYICG/DSC03549.JPG?width=300)… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.
Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan (http://kurioso.es/2009/10/29/post-it-desde-el-cielo/). Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.
Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…
https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/ellen2-300x178.jpg?w=540 (https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/ellen2-300x178.jpg)
“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.
IQBAL, SCLAV, ACTIVIST, LEGENDĂ…În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 EUROhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (http://es.wikipedia.org/wiki/Iqbal_Masih) (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…
https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/1iqbl.jpg?w=540 (https://luminarasaritului.files.wordpress.com/2012/06/1iqbl.jpg)
Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să SCHIMBEhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.
Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de MUNCĂhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.
A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…
Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir COMERCIALhttps://cdncache-a.akamaihd.net/items/it/img/arrow-10x10.png (https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/#) pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…
Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii (http://www.komonews.com/news/local/34127439.html) pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.
SURSA: https://luminarasaritului.wordpress.com/2012/06/28/sa-luam-exemplu-de-la-copii/