pastru009
03.02.2015, 01:24
Mesaj către cititori: Pășiți cu grijă pe jarul meu...s-ar putea să nu vă înțeleg sonetele pașilor, iar mai apoi să vă confund cu umbre.
----------
În al meu gând poleit de soartă, socotința-i nesigură și speranțe cu prisos îmi prefac cugetul în grai, îngânând în sine: "Sper să nu-mi greșească graiul".
Fie ca tu, cel căruia Eminescu i se zice, să dăinui precum anafora în mintea mea profană și să rămâi precum steaua nefiresc de avântată în mireasma podgoriilor mele, pătimașe de-ale rangului cugetător, a căror dulce și trandafiriu vin îmi va fi un puhoi limpede ce soarta mi-l va cutreiera în fire sfinte, înlănțuite. În proaspătul condei de soartă tu exiști, unde teiul tău la cap îți va fi șoptit cântările spiritelor din această lume suspendată într-o clipă de ideal. Tu, dragă Eminescu, ești cel ce rămâi înmărmurit în pragul dintre cele două lumi -cea șoptită și cea uitată-, cel ce devine singularul atemporal și așteaptă genii cristaline, cel ce trăiește în taina nescrisă a poemelor sale -ambrozii delirice- și la căpătâiul vieții lor, te alegi în file de legendă, un proscris din lumea cea șoptită și din codrul tău idilic.
Ai numit dragostea -piatra ta filosofală-. O dragoste plină de suspine regăsite printre regrete sau printre amintiri trecute sortite dragii tale melancolii și mângâiată de dorul tău a cărui margini nu se fac simțite "într-un ochi străin". Dragostea ta e precum o lumânare cu neant a cărei flacără plăpândă va rămâne mereu...transcedentală.
----------
În al meu gând poleit de soartă, socotința-i nesigură și speranțe cu prisos îmi prefac cugetul în grai, îngânând în sine: "Sper să nu-mi greșească graiul".
Fie ca tu, cel căruia Eminescu i se zice, să dăinui precum anafora în mintea mea profană și să rămâi precum steaua nefiresc de avântată în mireasma podgoriilor mele, pătimașe de-ale rangului cugetător, a căror dulce și trandafiriu vin îmi va fi un puhoi limpede ce soarta mi-l va cutreiera în fire sfinte, înlănțuite. În proaspătul condei de soartă tu exiști, unde teiul tău la cap îți va fi șoptit cântările spiritelor din această lume suspendată într-o clipă de ideal. Tu, dragă Eminescu, ești cel ce rămâi înmărmurit în pragul dintre cele două lumi -cea șoptită și cea uitată-, cel ce devine singularul atemporal și așteaptă genii cristaline, cel ce trăiește în taina nescrisă a poemelor sale -ambrozii delirice- și la căpătâiul vieții lor, te alegi în file de legendă, un proscris din lumea cea șoptită și din codrul tău idilic.
Ai numit dragostea -piatra ta filosofală-. O dragoste plină de suspine regăsite printre regrete sau printre amintiri trecute sortite dragii tale melancolii și mângâiată de dorul tău a cărui margini nu se fac simțite "într-un ochi străin". Dragostea ta e precum o lumânare cu neant a cărei flacără plăpândă va rămâne mereu...transcedentală.