arienne2003
28.11.2011, 15:46
TESTAMENTUL POLITIC
AL LUI
MIHAI EMINESCU
(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan,
SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului
şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312)
....
Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii
nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie
mai veche decât toţi conlocuitorii lor”1. “Rasa istorică formatoare a
acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care,
revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus
temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care,
prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor ţări, de la
1 Mihai Eminescu, Se vorbeşte că în Consiliul, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28
noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 253
2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e
rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce
caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune
care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a
bizantinismului şi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene,
fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu
încap în cadrul noţiunii român. Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se
asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare,
6
(anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”3. Nu există nici o deosebire
între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai
considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut
aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini4”5.
pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o
lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984,
pag. 77
3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII,
Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 121
4 “Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte
împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii
(formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească
Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din
stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească
aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul
munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau imediat după
formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să
se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere
analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul
românesc. Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la
care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost
scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de
nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l modifice.
În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei
Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul
omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpata o singură formă
scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe,
difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de
origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest
sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că,
în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea
condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte.
Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii.
Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru
care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au
prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în
care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât,
deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu
limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.
E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a
avut epoci de bogaţie şi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.
Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa
română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit
Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de
rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei
române, cu al mocanilor noştri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…,
Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a
şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă
familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa
7
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele
şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe,
reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor,
drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de
viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să
fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor;
legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de
drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât
explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică
spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită
de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar
aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor,
trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele,
afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii
naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea
omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie
oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă,
originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6.
“Peste noapte şi prin surprindere”7, ”am admis....
http://www.elibrarie.ro/carti/TESTAMENTUL%20POLITIC%20AL%20LUI%20MIHAI%20EMINESC U%20continutul.pdf
AL LUI
MIHAI EMINESCU
(Textul integral al anexei omonime din lucrarea: Radu Mihai Crişan,
SPRE EMINESCU. Răspuns românesc la ameninţările prezentului
şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 287-312)
....
Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,
“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii
nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie
mai veche decât toţi conlocuitorii lor”1. “Rasa istorică formatoare a
acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care,
revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus
temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care,
prin caracterul lui înnăscut2, a determinat soarta acestor ţări, de la
1 Mihai Eminescu, Se vorbeşte că în Consiliul, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28
noiembrie 1876, în Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1980, pag. 253
2 de “om a cărui trăsătură distinctivă e adevărul: inteligent fără viclenie, rău – dacă e
rău – fără făţărnicie, bun fără slăbiciune, n-are o cocoaşă intelectuală sau fizică ce
caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipseşte acel iz de slăbiciune
care precumpăneşte în fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a
bizantinismului şi a espedientelor…Toate figurile acelea făţarnice şi rele, viclene,
fără inteligenţă, toate acelea câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu
încap în cadrul noţiunii român. Poate, aşadar, că acei oameni n-au avut timp să se
asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staţionare,
6
(anul n.n.) 1200 şi până la (anul n.n.) 1700”3. Nu există nici o deosebire
între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai
considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut
aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini4”5.
pentru ca, prin încrucişare, să mai poţi scoate ceva bun din ele”., idem, Adeseori, o
lege oarecare…, Timpul, 15 martie 1880, în Opere, vol. XI, Ed. cit., Bucureşti, 1984,
pag. 77
3 idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…, Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII,
Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 121
4 “Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte
împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii
(formării n.n.) statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească
Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul, care se varsă din
stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească
aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul
munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau imediat după
formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să
se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere
analogă fac moldovenii ce pribegiseră în Polonia, să se judece după dreptul
românesc. Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la
care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost
scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de
nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni, n-a găsit de cuviinţă să-l modifice.
În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei
Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul
omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpata o singură formă
scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe,
difereau pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de
origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest
sâmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că,
în al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia, anul 579, oastea
condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni care vorbesc româneşte.
Tot acest neam apare în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii.
Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Motivul pentru
care nu sunt şi nu pot fi slavi este lingvistic. Legile după care cuvintele latine s-au
prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în
care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată de secole deja, încât,
deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu
limba noastră, excepţie făcând vreo patru sau cinci vocabule care privesc păstoria.
E incontestabil că un popor care, sute de ani, n-a avut nevoie de drept scris, deşi a
avut epoci de bogaţie şi de glorie, a fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat.
Etnograful Hoffman scrie, în secolul al XVIII-lea, că dezvoltarea craniului la rasa
română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei. În sfârşit
Wirchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de
rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu cel al rasei
române, cu al mocanilor noştri de azi”., idem, Adevărul doare. Pe la 3 martie…,
Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122. Mai mult, Miron Costin, în suta a
şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă
familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa
7
“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele
şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe,
reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor,
drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de
viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii n.n.) sale e ca ea să
fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor;
legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de
drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât
explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică
spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită
de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar
aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor,
trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele,
afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii
naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea
omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie
oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă,
originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6.
“Peste noapte şi prin surprindere”7, ”am admis....
http://www.elibrarie.ro/carti/TESTAMENTUL%20POLITIC%20AL%20LUI%20MIHAI%20EMINESC U%20continutul.pdf