latan.elena
18.08.2014, 13:50
Calatoria amiralului Byrd dincolo de poli catre centrul pamantului !
Potrivit mai multor cercetători în domeniu, în anul 1938 a avut loc o expediţie germană în Antarctica, pe transportorul aerian Schwabenland. Nemţii au declarat o regiune de 600.000 de kilometri care includea munţi şi lacuri neacoperite de gheaţă teritoriu german. Ei au numit acest teritoriu Neuschwabenland (Noua Swabia) şi l-au transformat într-o imensă bază militară nazistă. În anul 1947 a avut loc ciudata misiune în Antarctica a amiralului E. Byrd, omul care a pătruns în interiorul pământului pe la amândoi polii. Acesta a luat cu el 4000 de soldaţi şi un transportor aerian complet echipat. După opt săptămâni soldate cu pierderi grele, aceştia au reuşit să revină în ţară. Acea lupta a fost pierduta de catre amiralul Byrd, iar aliatii incalcasera pactul de incetare a focului semnat in 1945 de catre amiralul Donitz.
Aceasta este o transcriere a jurnalului aflată pe o bandă audio şi a fost obţinută de la “Hollow Earth Society” din Australia.
“Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lacomia unora care-i exploatează pe ceilalti nu va sta în calea adevărului.” Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947″
Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabara de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice.
Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă. Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar – un mamut.
Raportez acest lucru la tabăra de bază. Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţa vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!! Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc şi parca radiază ceva din ele. Sunt atat de aproape încât le văd însemnele!”.
”Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de “plasă” invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: “Bine ai venit Amiralem pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune”.””Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare.
Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumina de culorile curcubeului.””Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”
Existenţa unor deschizături la cei doi poli este o ipoteză rezonabilă, căci puterea forţei centrifugale în perioada de formare a pământului trebuie să fi fost mult mai mică aici decât în restul pământului.
Cercetătorii afirmă că după latitudinea de 70-75 de grade nord şi sud, pământul începe să se curbeze, creând nişte deschizături către interiorul pământului. Trecerea se realizează atât de lin încât navigatorii care au pătruns din greşeală în aceste regiuni nu şi-au dat seama că avansează către interiorul pământului până când nu le-au apărut în faţă nişte regiuni necunoscute, care nu figurau pe hartă.
Deschizăturile au un diametru estimat la 2500 de kilometri şi sunt înconjurate de un inel magnetic. Sunt înconjurate aproape non-stop de nori, iar spaţiul aerian este restricţionat prin lege. Atunci când exploratorii aflaţi în căutarea polului nord sau a celui sud ajung în dreptul acestui inel magnetic, acul busolei arată în jos şi ei cred că se află deasupra polului.
În realitate, nu se află decât în regiunea inelului magnetic ce înconjoară polul. Aceiaşi cercetători afirmă că lumina şi căldura din interiorul pământului provin de la un „soare” central. Marshall B. Gardner, unul din cei mai cunoscuţi susţinători ai teoriei pământului gol, credea că acest „soare” a fost creat chiar de nucleul fierbinte al planetei în perioada de formare a pământului, la fel ca în imaginea cometei lui Donati.
Pe de altă parte, dacă acceptăm faptul că pământul este gol în interior, rezultă că şi celelalte planete din sistemul nostru solar sunt goale, căci se supun aceloraşi legi. Oare câte civilizaţii trăiesc în interiorul acestor planete, în timp ce oamenii caută viaţa doar la suprafaţa lor?
Stiinta actuala nu poate raspunde la unele intrebari
Alte întrebări la care susţinătorii liniei oficiale de gândire nu pot răspunde sunt următoarele:
1. de ce se formează aisbergurile din apă dulce, în condiţiile în care la poli nu ar trebui să existe decât apă sărată? De unde provine toată vegetaţia descoperită în interiorul acestor aisberguri?
2. De ce susţin toţi exploratorii care s-au aventurat dincolo de polii magnetici ai pământului faptul că vremea se încălzeşte din ce în ce mai tare şi că gheaţa începe să dispară?
3. De ce migrează iarna anumite animale şi păsări la nord de cercul polar (de pildă, elanii)?
Viziunea convenţională a ştiinţei nu poate răspunde la aceste întrebări, în timp ce susţinătorii teoriei interiorului gol al pământului pot.
Există râuri cu apă dulce care curg în afară ieşind din interiorul pământului. Această apă dulce, care duce cu ea fragmente de vegetaţie şi polen, îngheaţă, dând naştere aisbergurilor din apă dulce într-o regiune în care nu ar trebui să existe decât apă sărată.
Există cărţi care redau în mult mai multe detalii dovezile referitoare la interiorul gol al pământului decât pot face eu în această lucrare. O sinteză excelentă a acestor dovezi apare în cartea doctorului Raymond Bernard, pe care v-o recomand cu căldură.
Amiralul Richard Byrd o sursa de informatie
Una din călătoriile faimoase către interiorul pământului a fost cea a amiralului Richard E. Byrd, un personaj binecunoscut în marina Statelor Unite. Acesta a zburat „din greşeală” către interiorul pământului pe la Polul Nord, în anul 1947, pe o distanţă de 3000 de kilometri dincolo de polul magnetic, iar pe la Polul Sud în anul 1956 pe o distanţă de 4000 de kilometri dincolo de polul magnetic.
El a numit ţinutul pe care l-a descoperit: „acel continent minunat apărut din senin” şi „pământul tuturor misterelor”. În anul 1947, Byrd şi pasagerii săi au transmis prin radio că zboară către interiorul planetei, văzând cum gheaţa este înlocuită treptat de pământ, lacuri şi munţi acoperiţi cu copaci.
Ei au descris existenţa unor animale ciudate care semănau cu mamuţii şi forme de relief care nu apar pe nici o hartă a pământului. După publicitatea care i s-a făcut iniţial, toate informaţiile referitoare la expediţia lui Byrd au fost cenzurate, iar exploratorul a murit în anul 1957, la numai un an după excursia sa în Antarctica.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1959, redactorul revistei Farfurii zburătoare, Ray Palmer, a publicat un număr în care a povestit descoperirile amiralului Byrd, dar când a sosit camionul de la tipografie, a descoperit că revista sa lipsea. Palmer a sunat la tipografie, dar i s-a spus că nu au primit nici o comandă de transport pentru publicaţia sa. Când le-a cerut să retipărească ediţia, i s-a răspuns că plăcile tipografice erau deteriorate şi că acest lucru nu mai era posibil (ce vrajeala ieftina).
Palmer credea că OZN-urile nu vin din spaţiul exterior, ci din centrul pământului, şi că aşa se explică soarta nefericită a acelei ediţii a revistei sale.
Personal, cred că ar putea avea dreptate, şi nu este exclus ca epopeea indiană antică Ramayana să descrie venirea lui Rama ca emisar al Agarthei într-o farfurie zburătoare.
Legendele referitoare la rasa conducătoare din interiorul pământului, formată din oameni blonzi cu ochii albaştri, se regăsesc în toate culturile antice, inclusiv în China, Tibet, Egipt, India, Europa, cele două Americi şi Scandinavia.
În cartea sa, “Paradisul regăsit”, sau leagănul rasei umane, William E. Warren sugerează că oamenii provin de pe un continent tropical aflat în regiunea arctică, un ţinut în care soarele nu apune niciodată şi unde locuia o rasă de zei care trăiau mai mult de o mie de ani fără să îmbătrânească. Warren consideră că acest ţinut străvechi este totuna cu Hiperboreea de care vorbeau grecii antici.
Eschimoşii, a căror origine ar putea fi chiar popoarele din interiorul pământului, au legende care vorbesc de o insulă paradisiacă aflată la nord, un ţinut mirific în care soarele nu apune niciodată, în care nu există întuneric, dar nici o lumină supărătoare, un loc în care oamenii trăiesc mii de ani în pace şi armonie. Regăsim acelaşi mit la irlandezi.
Mai multe cititi pe larg aici -> http://www.fara-secrete.ro/pamantul-este-gol-in-interior-informatii-stiintifice-secrete.
Potrivit mai multor cercetători în domeniu, în anul 1938 a avut loc o expediţie germană în Antarctica, pe transportorul aerian Schwabenland. Nemţii au declarat o regiune de 600.000 de kilometri care includea munţi şi lacuri neacoperite de gheaţă teritoriu german. Ei au numit acest teritoriu Neuschwabenland (Noua Swabia) şi l-au transformat într-o imensă bază militară nazistă. În anul 1947 a avut loc ciudata misiune în Antarctica a amiralului E. Byrd, omul care a pătruns în interiorul pământului pe la amândoi polii. Acesta a luat cu el 4000 de soldaţi şi un transportor aerian complet echipat. După opt săptămâni soldate cu pierderi grele, aceştia au reuşit să revină în ţară. Acea lupta a fost pierduta de catre amiralul Byrd, iar aliatii incalcasera pactul de incetare a focului semnat in 1945 de catre amiralul Donitz.
Aceasta este o transcriere a jurnalului aflată pe o bandă audio şi a fost obţinută de la “Hollow Earth Society” din Australia.
“Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lacomia unora care-i exploatează pe ceilalti nu va sta în calea adevărului.” Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947″
Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabara de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice.
Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă. Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar – un mamut.
Raportez acest lucru la tabăra de bază. Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţa vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!! Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc şi parca radiază ceva din ele. Sunt atat de aproape încât le văd însemnele!”.
”Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de “plasă” invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: “Bine ai venit Amiralem pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune”.””Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare.
Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumina de culorile curcubeului.””Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”
Existenţa unor deschizături la cei doi poli este o ipoteză rezonabilă, căci puterea forţei centrifugale în perioada de formare a pământului trebuie să fi fost mult mai mică aici decât în restul pământului.
Cercetătorii afirmă că după latitudinea de 70-75 de grade nord şi sud, pământul începe să se curbeze, creând nişte deschizături către interiorul pământului. Trecerea se realizează atât de lin încât navigatorii care au pătruns din greşeală în aceste regiuni nu şi-au dat seama că avansează către interiorul pământului până când nu le-au apărut în faţă nişte regiuni necunoscute, care nu figurau pe hartă.
Deschizăturile au un diametru estimat la 2500 de kilometri şi sunt înconjurate de un inel magnetic. Sunt înconjurate aproape non-stop de nori, iar spaţiul aerian este restricţionat prin lege. Atunci când exploratorii aflaţi în căutarea polului nord sau a celui sud ajung în dreptul acestui inel magnetic, acul busolei arată în jos şi ei cred că se află deasupra polului.
În realitate, nu se află decât în regiunea inelului magnetic ce înconjoară polul. Aceiaşi cercetători afirmă că lumina şi căldura din interiorul pământului provin de la un „soare” central. Marshall B. Gardner, unul din cei mai cunoscuţi susţinători ai teoriei pământului gol, credea că acest „soare” a fost creat chiar de nucleul fierbinte al planetei în perioada de formare a pământului, la fel ca în imaginea cometei lui Donati.
Pe de altă parte, dacă acceptăm faptul că pământul este gol în interior, rezultă că şi celelalte planete din sistemul nostru solar sunt goale, căci se supun aceloraşi legi. Oare câte civilizaţii trăiesc în interiorul acestor planete, în timp ce oamenii caută viaţa doar la suprafaţa lor?
Stiinta actuala nu poate raspunde la unele intrebari
Alte întrebări la care susţinătorii liniei oficiale de gândire nu pot răspunde sunt următoarele:
1. de ce se formează aisbergurile din apă dulce, în condiţiile în care la poli nu ar trebui să existe decât apă sărată? De unde provine toată vegetaţia descoperită în interiorul acestor aisberguri?
2. De ce susţin toţi exploratorii care s-au aventurat dincolo de polii magnetici ai pământului faptul că vremea se încălzeşte din ce în ce mai tare şi că gheaţa începe să dispară?
3. De ce migrează iarna anumite animale şi păsări la nord de cercul polar (de pildă, elanii)?
Viziunea convenţională a ştiinţei nu poate răspunde la aceste întrebări, în timp ce susţinătorii teoriei interiorului gol al pământului pot.
Există râuri cu apă dulce care curg în afară ieşind din interiorul pământului. Această apă dulce, care duce cu ea fragmente de vegetaţie şi polen, îngheaţă, dând naştere aisbergurilor din apă dulce într-o regiune în care nu ar trebui să existe decât apă sărată.
Există cărţi care redau în mult mai multe detalii dovezile referitoare la interiorul gol al pământului decât pot face eu în această lucrare. O sinteză excelentă a acestor dovezi apare în cartea doctorului Raymond Bernard, pe care v-o recomand cu căldură.
Amiralul Richard Byrd o sursa de informatie
Una din călătoriile faimoase către interiorul pământului a fost cea a amiralului Richard E. Byrd, un personaj binecunoscut în marina Statelor Unite. Acesta a zburat „din greşeală” către interiorul pământului pe la Polul Nord, în anul 1947, pe o distanţă de 3000 de kilometri dincolo de polul magnetic, iar pe la Polul Sud în anul 1956 pe o distanţă de 4000 de kilometri dincolo de polul magnetic.
El a numit ţinutul pe care l-a descoperit: „acel continent minunat apărut din senin” şi „pământul tuturor misterelor”. În anul 1947, Byrd şi pasagerii săi au transmis prin radio că zboară către interiorul planetei, văzând cum gheaţa este înlocuită treptat de pământ, lacuri şi munţi acoperiţi cu copaci.
Ei au descris existenţa unor animale ciudate care semănau cu mamuţii şi forme de relief care nu apar pe nici o hartă a pământului. După publicitatea care i s-a făcut iniţial, toate informaţiile referitoare la expediţia lui Byrd au fost cenzurate, iar exploratorul a murit în anul 1957, la numai un an după excursia sa în Antarctica.
Doi ani mai târziu, în decembrie 1959, redactorul revistei Farfurii zburătoare, Ray Palmer, a publicat un număr în care a povestit descoperirile amiralului Byrd, dar când a sosit camionul de la tipografie, a descoperit că revista sa lipsea. Palmer a sunat la tipografie, dar i s-a spus că nu au primit nici o comandă de transport pentru publicaţia sa. Când le-a cerut să retipărească ediţia, i s-a răspuns că plăcile tipografice erau deteriorate şi că acest lucru nu mai era posibil (ce vrajeala ieftina).
Palmer credea că OZN-urile nu vin din spaţiul exterior, ci din centrul pământului, şi că aşa se explică soarta nefericită a acelei ediţii a revistei sale.
Personal, cred că ar putea avea dreptate, şi nu este exclus ca epopeea indiană antică Ramayana să descrie venirea lui Rama ca emisar al Agarthei într-o farfurie zburătoare.
Legendele referitoare la rasa conducătoare din interiorul pământului, formată din oameni blonzi cu ochii albaştri, se regăsesc în toate culturile antice, inclusiv în China, Tibet, Egipt, India, Europa, cele două Americi şi Scandinavia.
În cartea sa, “Paradisul regăsit”, sau leagănul rasei umane, William E. Warren sugerează că oamenii provin de pe un continent tropical aflat în regiunea arctică, un ţinut în care soarele nu apune niciodată şi unde locuia o rasă de zei care trăiau mai mult de o mie de ani fără să îmbătrânească. Warren consideră că acest ţinut străvechi este totuna cu Hiperboreea de care vorbeau grecii antici.
Eschimoşii, a căror origine ar putea fi chiar popoarele din interiorul pământului, au legende care vorbesc de o insulă paradisiacă aflată la nord, un ţinut mirific în care soarele nu apune niciodată, în care nu există întuneric, dar nici o lumină supărătoare, un loc în care oamenii trăiesc mii de ani în pace şi armonie. Regăsim acelaşi mit la irlandezi.
Mai multe cititi pe larg aici -> http://www.fara-secrete.ro/pamantul-este-gol-in-interior-informatii-stiintifice-secrete.