latan.elena
14.06.2014, 13:41
Chipul mântuitorului Iisus Hristos, în gândirea lui Mihai Eminescu (III)*Postat in data de 27 Ian 2012 - 01:25 ; Ultima actualizare: 26 Ian 2012 - 21:27 - Font size:
Inscrie email la newsletter:
0
inShare
Ajunşi aici, o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că, pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi, precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual – ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.
http://www.altphel.ro/wp-content/uploads/2012/01/pr.dr_.c.galeriu-300x217.jpg (http://www.altphel.ro/2012/01/remember-mihai-eminescu-1850-1889-chipul-mantuitorului-iisus-hristos-in-gandirea-lui-mihai-eminescu-iii/pr-dr-c-galeriu/)Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”(1). E neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna,în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic, se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(2). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el
„trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea “unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei, s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 1879 (3), atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: “Rugăciunea unui dac”, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi totul era una!/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Era din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur…”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul – care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea, o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe când erai Tu singur…”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”. Un crez creştin, aşa cum îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”.Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare.Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire,/ Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”.
În sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi, prin această taină esenţială, se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă,/ Îndură-Te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia, se ruga pentru propria lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
(va urma)
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu1. <<Colinde, colinde!>>, în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag.486;
2. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32;
3. <<Rugăciunea unui dac>>, ibidem, pag. 92.
* Partea a treia a eseului pe care vi-l supunem atenţiei în cele ce urmează face parte din textul cu acest titlu, apărut în revista „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian. – feb.1991, an XLIII, p. 45-54. Textul, care de-a lungul anilor a avut o circulaţie extrem de restrânsă, atestă – dacă mai era cazul – profunda cunoaştere şi deplina înţelegere a geniului poetic eminescian de către eminentul umanist şi teolog care a fost Părintele Galeriu.
(text stabilit şi prezentare de Toma Dumitrescu)
« Poveste de iarnă (http://www.altphel.ro/2012/01/poveste-de-iarna/)
Cu o unire nu se face primăvară » (http://www.altphel.ro/2012/01/cu-o-unire-nu-se-face-primavara/)
http://www.altphel.ro/2012/01/remember-mihai-eminescu-1850-1889-chipul-mantuitorului-iisus-hristos-in-gandirea-lui-mihai
Inscrie email la newsletter:
0
inShare
Ajunşi aici, o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu[,] Iisus Hristos? Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că, pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi, precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual – ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi – Chipul lui Dumnezeu.
http://www.altphel.ro/wp-content/uploads/2012/01/pr.dr_.c.galeriu-300x217.jpg (http://www.altphel.ro/2012/01/remember-mihai-eminescu-1850-1889-chipul-mantuitorului-iisus-hristos-in-gandirea-lui-mihai-eminescu-iii/pr-dr-c-galeriu/)Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”(1). E neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el, la marele praznic al M[ă]năstirii Putna,în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea M[ă]năstirii construită de Ştefan cel Mare. În această zi de praznic, se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”(2). Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el
„trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii şi civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Iisus Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. „Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.”
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: „în calea tuturor răutăţilor”. Era o conştiinţă animată de ideea “unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei, s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 1879 (3), atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: “Rugăciunea unui dac”, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate şi totul era una!/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Era din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur…”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul – care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea, o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: „Pe când erai Tu singur…”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare[,] Părinte, „Altfel numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc!/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc!”. Un crez creştin, aşa cum îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”.Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare.Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire,/ Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”.
În sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi, prin această taină esenţială, se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va lovi în faţă,/ Îndură-Te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia, se ruga pentru propria lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
(va urma)
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu1. <<Colinde, colinde!>>, în vol. Poezii de Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Perpessicius, ESPLA, Bucureşti, 1958, pag.486;
2. M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 32;
3. <<Rugăciunea unui dac>>, ibidem, pag. 92.
* Partea a treia a eseului pe care vi-l supunem atenţiei în cele ce urmează face parte din textul cu acest titlu, apărut în revista „Studii Teologice”, seria a II-a, nr.1, ian. – feb.1991, an XLIII, p. 45-54. Textul, care de-a lungul anilor a avut o circulaţie extrem de restrânsă, atestă – dacă mai era cazul – profunda cunoaştere şi deplina înţelegere a geniului poetic eminescian de către eminentul umanist şi teolog care a fost Părintele Galeriu.
(text stabilit şi prezentare de Toma Dumitrescu)
« Poveste de iarnă (http://www.altphel.ro/2012/01/poveste-de-iarna/)
Cu o unire nu se face primăvară » (http://www.altphel.ro/2012/01/cu-o-unire-nu-se-face-primavara/)
http://www.altphel.ro/2012/01/remember-mihai-eminescu-1850-1889-chipul-mantuitorului-iisus-hristos-in-gandirea-lui-mihai