Arată versiune īntreagă : Mihai Eminescu - Luceafărul
Adrian Pop
08.11.2011, 13:34
Mihai Eminescu - Luceafărul
http://www.youtube.com/watch?v=G6-Uj6B8mWg&feature=related
Adrian Pop
26.06.2012, 12:53
LUCEAFĂRUL "Şi din adīnc necunoscut / Un mīndru tīnăr creşte"
Autor: Sabin Bălaşa
LUCEAFĂRUL
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari īmpărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mīndră-n toate cele,
Cum e Fecioara īntre sfinţi
Şi luna īntre stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l īndreaptă
Līngă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea īn zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce. Īl vede azi, īl vede mīni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămīni,
Īi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visīnd ale ei tīmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se īmple.
Şi cīt de viu s-aprinde el
Īn orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cīnd ea o să-i apară.
�
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesīnd cu recile-i scīntei
O mreajă de văpaie. Şi cīnd īn pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mīnile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătīnd īnchişi
Pe faţa ei īntoarsă.
Ea īl privea cu un surīs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adīnc īn vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el īn somn,
Oftīnd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină ! Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi īn gīnd
Şi viaţa-mi luminează !
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda īn mare;
Şi apa unde-au fost căzut
Īn cercuri se roteşte,
Şi din adīnc necunoscut
Un mīndru tīnăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mīnă un toiag
Īncununat cu trestii. Părea un tīnăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vīnăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scīnteie-n afară.
- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca īn cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborīt cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape. O, vin� ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un īnger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
�
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el īn somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
- Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi īn gīnd
Şi viaţa-mi luminează !
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
Īn locul unde piere; Īn aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mīndru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind īn adevăr
Scăldat īn foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gīnditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adīnc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin� odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin�, īn părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mīndră decīt ele.
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată ! Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş īncepe -
Deşi vorbeşti pe īnţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezămīnt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămīnt,
Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea
Īn schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cīt te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
�
Īn vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce īmple cupele cu vin
Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar īndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pīnditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mīndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi īncerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Īntr-un ungher degrabă.
- Da� ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t� de-ţi vezi de treabă. - Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gīnduri totdeauna,
Să rīzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob īn bob amorul,
Ci numai nu te mīnia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vīnătoru-ntinde-n crīng
La păsărele laţul,
Cīnd ţi-oi īntinde braţul stīng
Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămīie...
De te īnalţ de subsuori
Te-nalţă din călcīie;
Cīnd faţa mea se pleacă-n jos,
Īn sus rămīi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cīnd sărutīndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zise-ncet: - Īncă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le īmple plīnsul
Cīnd ale apei valuri trec
Călătorind spre dīnsul;
Luceşte cu-n amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se īnalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
Īn veci īl voi iubi şi-n veci
Va rămīnea departe...
De-aceea zilele īmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfīnt
Ce nu-l mai pot pricepe.
- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi īn lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amīndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
�
Porni luceafărul. Creşteau
Īn cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
Īn tot atītea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur īmprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentīi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorīnd īl īnconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gīnd purtat de dor,
Pīn� piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă īn zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adīnc asemenea
Uitării celei oarbe.
- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi īn schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş īntoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni ?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vīnt
Deşerte idealuri -
Cīnd valuri află un mormīnt,
Răsar īn urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sīnul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părīnd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămīi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvīntul meu dentīi -
Să-ţi dau īnţelepciune ?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cīntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare ?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie ?
Ţi-aş da pămīntul īn bucăţi
Să-l faci īmpărăţie.
Īţi dau catarg līngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămīntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori ?
Īntoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămīnt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
�
Īn locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurīnd din apă
Şi īmple cu-ale ei scīntei
Cărările din crīnguri.
Sub şirul lung de mīndri tei
Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sīn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gīndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămīi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentīi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gīt i-a pus
Şi ea l-a prins īn braţe... Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, īmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i īncrede:
- Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi īn gīnd,
Norocu-mi luminează !
El tremură ca alte dăţi
Īn codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut
Īn mări din tot īnaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?
Trăind īn cercul vostru strīmt
Norocul vă petrece,
Ci eu īn lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
Adrian Pop
26.06.2012, 12:53
LUCEAFĂRUL "Şi din adīnc necunoscut / Un mīndru tīnăr creşte"
Autor: Sabin Bălaşa
LUCEAFĂRUL
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari īmpărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mīndră-n toate cele,
Cum e Fecioara īntre sfinţi
Şi luna īntre stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l īndreaptă
Līngă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea īn zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce. Īl vede azi, īl vede mīni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămīni,
Īi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-şi răzima
Visīnd ale ei tīmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se īmple.
Şi cīt de viu s-aprinde el
Īn orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Cīnd ea o să-i apară.
�
Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesīnd cu recile-i scīntei
O mreajă de văpaie. Şi cīnd īn pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mīnile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătīnd īnchişi
Pe faţa ei īntoarsă.
Ea īl privea cu un surīs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adīnc īn vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el īn somn,
Oftīnd din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu ? Vină ! Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi īn gīnd
Şi viaţa-mi luminează !
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda īn mare;
Şi apa unde-au fost căzut
Īn cercuri se roteşte,
Şi din adīnc necunoscut
Un mīndru tīnăr creşte.
Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mīnă un toiag
Īncununat cu trestii. Părea un tīnăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vīnăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scīnteie-n afară.
- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca īn cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborīt cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape. O, vin� ! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un īnger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
�
Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el īn somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
- Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi īn gīnd
Şi viaţa-mi luminează !
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
Īn locul unde piere; Īn aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mīndru chip se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind īn adevăr
Scăldat īn foc de soare.
Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gīnditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adīnc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric. - Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin� odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin�, īn părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mīndră decīt ele.
- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată ! Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
- Dar cum ai vrea să mă cobor ?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare ?
- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş īncepe -
Deşi vorbeşti pe īnţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezămīnt
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pămīnt,
Fii muritor ca mine. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea
Īn schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cīt te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
�
Īn vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce īmple cupele cu vin
Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar īndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pīnditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mīndră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi īncerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse lin
Īntr-un ungher degrabă.
- Da� ce vrei, mări Cătălin ?
Ia du-t� de-ţi vezi de treabă. - Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gīnduri totdeauna,
Să rīzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob īn bob amorul,
Ci numai nu te mīnia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vīnătoru-ntinde-n crīng
La păsărele laţul,
Cīnd ţi-oi īntinde braţul stīng
Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămīie...
De te īnalţ de subsuori
Te-nalţă din călcīie;
Cīnd faţa mea se pleacă-n jos,
Īn sus rămīi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Cīnd sărutīndu-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zise-ncet: - Īncă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le plec,
Căci mi le īmple plīnsul
Cīnd ale apei valuri trec
Călătorind spre dīnsul;
Luceşte cu-n amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se īnalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
Īn veci īl voi iubi şi-n veci
Va rămīnea departe...
De-aceea zilele īmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfīnt
Ce nu-l mai pot pricepe.
- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi īn lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
Căci amīndoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
�
Porni luceafărul. Creşteau
Īn cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
Īn tot atītea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur īmprejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentīi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorīnd īl īnconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gīnd purtat de dor,
Pīn� piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă īn zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adīnc asemenea
Uitării celei oarbe.
- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi īn schimb
O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş īntoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asameni ?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează-n vīnt
Deşerte idealuri -
Cīnd valuri află un mormīnt,
Răsar īn urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sīnul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părīnd pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămīi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvīntul meu dentīi -
Să-ţi dau īnţelepciune ?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cīntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare ?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie ?
Ţi-aş da pămīntul īn bucăţi
Să-l faci īmpărăţie.
Īţi dau catarg līngă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pămīntu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate... Şi pentru cine vrei să mori ?
Īntoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pămīnt rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
�
Īn locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurīnd din apă
Şi īmple cu-ale ei scīntei
Cărările din crīnguri.
Sub şirul lung de mīndri tei
Şedeau doi tineri singuri: - O, lasă-mi capul meu pe sīn,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gīndirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Şi de asupra mea rămīi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentīi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă;
Abia un braţ pe gīt i-a pus
Şi ea l-a prins īn braţe... Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, īmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i īncrede:
- Cobori īn jos, luceafăr blīnd,
Alunecīnd pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi īn gīnd,
Norocu-mi luminează !
El tremură ca alte dăţi
Īn codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut
Īn mări din tot īnaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?
Trăind īn cercul vostru strīmt
Norocul vă petrece,
Ci eu īn lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.