Adrian Pop
13.01.2014, 15:36
Mihai Eminescu despre vanzarea pamanturilor tarii si indatorarea Romaniei 665 vizualizari | Duminica, 29 Decembrie 2013
419 1
http://cultural.bzi.ro/public/images/comment-ico.gif Comentarii (0) (http://cultural.bzi.ro/mihai-eminescu-despre-vanzarea-pamanturilor-tarii-si-indatorarea-romaniei-8576#commentarii)
http://cache.bzi.ro/cache/3/363/s560x316_eminescu-1.jpg (http://cultural.bzi.ro/public/upload/photos/363/eminescu-1.jpg)
„Dar creditul statului e sus, ni se zice. Sa nu se uite cumca inca aveti ce vinde. Mai sunt de vandut trupurile de mosii ale statului, mai e de vandut dreptul de-a le cumpara; mai sunt de vandut inca multe din Romania din cate stramosii au pastrat.
Si, daca ne veti intreba care e imprejurarea ce inspira strainatatii incredere in solvabilitatea statului roman, va vom spune asemenea care e.Din ce in ce elementele nationale sunt substituite prin cele straine; siguranta ca Romania devine un simplu nume pentru a insemna colonii din centrul Europei langa Dunare, siguranta ca poporul nostru nu mai e in stare de-a-si recastiga vreodata pamantul patriei sale din maini straine, pe aceasta siguranta ca viitorul e al lor in aceasta tara, ei crediteaza guvernului”. (Mihai Eminescu, In numarul sau din urma…, Timpul, 1 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, Editie critica intemeiata de Perpessicius, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1985, pag. 232)
„Matei Basarab rascumpara cu bani din visterie pamanturi incapute pe maini straine; astazi trei din patru parti ale acestor pamanturi sunt in asemenea maini. Se intelege ca cu pamantul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”. (Mihai Eminescu, De imbunatatiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 234)
„Posibilitatea data unor nulitati si unor parveniti de-a trai din buget, din intreprinderi, din arenzi, din pasuieli; posibilitatea constitutionala data unor oameni de provenienta incerta de-a exploata munca poporului fara nici o compensatie, iata raul, incurabil poate, al organizatiei noastre”. (Mihai Eminescu, Raul de capetenie…, Timpul, 22 august 1881, in Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucuresti, 1985, pag. 303)
„Azi taranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale carui interese sunt identice cu ale taranului, asemenea, bresle nu mai avem, negotul incape pe maini straine incat, maine sa vrem sa vindem ce avem, gasim cumparatori straini chiar in tara si am putea sa ne luam lucrurile in spinare si sa emigram la America. Chiar ar fi bine sa ne luam de pe acuma o bucata de loc in Mexico, in care sa pornim cu toate ale noastre, cand nu vom mai avea nimic in Romania. Sa nu ne facem iluzii. Prin atarnarea noastra economica am ajuns ca toate guvernele, spuna ele ce-or pofti, sa atarne mai mult sau mai putin de inrauriri straine”.(Mihai Eminescu, Fraza si adevar, Timpul, 23 decembrie 1877, in Opere, vol. X, Ed. cit., Bucuresti, 1989, pag. 31)
„Pentru incurcarea judecatii profanilor se cladeste un labirint de cifre si fraze pseudostiintifice, fara cap si fara coada,in care nu se vede esprimata clar nici o idee cumsecade, dar din al caror intreg reiese intentia guvernului vatamatoare intereselor Statului”.(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, in Opere, vol. X, pag. 354)
„Marii oameni ce se pretind reprezentanti ai poporului romanesc intreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre nationale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), acestia nu au in vedere decat utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza si mai mult, a slabi in noi simtul de conservatiune nationala si, daca se servesc din cand in cand de ideile comune poporului romanesc, o fac numai debitandu-le ca pe o marfa, pentru a-si castiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 229)
„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care, adesea, nestiut, urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu in senzul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci in toate directiile vietii publice. Demagogia e, din contra, ideologica si urmareste aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omeneasca. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte straine, supte din deget, pe cand ele ar trebui sa fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel putin dictate si nascute din necesitati reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse in mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfa noua sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Masurile economice ale demagogiei sunt o maimutarie. Ii vezi creand drumuri noua de fier, tot atatea canaluri pentru scurgerea industriei si prisosului de populatie din strainatate, pe cand adevarate masuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt in germene in chiar poporul romanesc.”. (Mihai Eminescu, Ceea ce da guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, in Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Capitalul, cel putin cel imobiliar, avea inainte un caracter istoric, traditional si personal. Legaturile intre boieri si tarani erau istorice, traditionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeasi rasa, care neam de neamul lor traisera si lucrasera impreuna, sa nu aiba un sentiment de crutare si omenie intre ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi ingaduit sa i se exploateze taranii de catre slugile lui. Astazi capitalul e impersonal. O mosie straveche (in sens larg un activ, indiferent de natura lui: productiva, comerciala etc. n.n.) incape pe mana unui strain de origine, care cauta sa scoata lapte din piatra. Putin ii pasa de soarta lucratorului, de biserica ori de scoala. Omul e pentru el un instrument de munca, o vita trebuitoare pentru un timp marginit, pana ce vinde sau arenda altuia mosia. Lipsa de sentiment de rasa, lipsa de solidaritate intre popor si clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii si Basmangii (alcatuite din elemente neromanesti n.n.) lipsa de simt istoric si national, ne-au adus unde suntem si au prefacut o tara veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, intr-un han de oaspeti straini, in care toata organizatia (organizarea sociala n.n.) s-a facut (a fost facuta n.n.) in favorul strainilor, pentru a le face traiul cat mai neted si mai moale in tara nimanui, caci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastra. Noi nu suntem contra imbogatirii celor ce vin si se aseaza in tara. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetateni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, sa ucidem oamenii nostri proprii, ca de dragul luxului, desfatarilor, inlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil si aproape in exclusivitate – apanajul elementelor de origine straina n.n.) sa compromitem existenta fizica si morala a rasei romane, iata ceea ce e de neauzit si de neinteles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e strain acolo, afara de mizerie. Numai ea e nationala, egipteana”. (Mihai Eminescu, Economistii observa…, Timpul, 10 iulie 1881, in Opere, vol. XII, pag. 238, 239)
„La noi, in tara absolutei libertati, este(;) cu putinta, ca lucratorul sa nu se bucure nici de dumineca, nici de sarbatoare, sa nu se bucure nici de ragazul pe care Scriptura il asigura pana si animalelor. Mania de a trata pe om ca simpla masina, ca unealta pentru producere, este, intai, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasa prin urmarile ei. Caci, vita de munca se cruta la boala, i se masura puterile, nu se incarca peste masura, pierderea ei e egala cu cumpararea unei alteia, incat interesul bine inteles al proprietarului este crutarea. La om lucrul se schimba. Poate sa se stinga in buna voie, se va gasi, totdeauna, altul la loc, caci, nevoia e o dascalita amara, care primeste orice conditii”. (Mihai Eminescu, Robie moderna, Curierul de Iasi, 12 decembrie 1876, in Opere, vol. IX, pag. 286)
„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-si legiui trebuintele si tranzactiunile ce rezulta neaparat din acele trebuinte, reciprocitatea relatiunilor sale; intr-un cuvant: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decat din el insusi”. (Mihai Eminescu, Echilibrul, Federatiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, in Opere, vol. IX, pag. 93)
“Avem la datorii: o jumatate de miliard de franci datorie publica, o scadere regulata atat a muncitorilor agricoli cat si a breslasilor, o despoiate mai neindurata a taranului, ba saracirea claselor de sus, produsa prin saracirea generala, iar negot si meserii in mani straine.
Am admis legiuiri straine? Ei bine nu le-am admis pentru roman, cu trebuintele caruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau si care stiu a se folosi de danselie. Am creat o atmosfera publica pentru plante exotice, de care planta autohtona moare. [...]
Statul e azi masina, prin mijlocul careia cei lasi se razbuna asupra potrivnicilor lor politici. Iata la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, liberatea, egalitatea si fraternitatea. Apoi bune sunt? – Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.” (Mihai Eminescu, Scrieri politice)/ frontpress.ro.