Adrian Pop
02.11.2011, 08:48
OM (aum)
http://www.youtube.com/watch?v=n4e9hcqVVfY&feature=fvw
http://www.youtube.com/watch?v=WouAXsQz5js&feature=related
http://altmarius.ning.com/group/altmariuspoliteia/forum/topic/show?id=3496555:Topic:96238&xgs=1&xg_source=msg_share_topic
MIRCEA ELIADE : Pilotii orbi (1937)
Publicat de judy în Octombrie 30, 2010 la 4:17pm în altmariuspoliteia
Înapoi la altmariuspoliteia Discuţii
Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea”
politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a
furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul
elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus
politicianismul în administratie si învătământ, că s-au
desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva
sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si
eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea
asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti
aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă
sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică
voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră
conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate
înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e
vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de
milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică
a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai
văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase
epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului
nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste
marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine
îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă
micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale,
micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea
– toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai
văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor
politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si
puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni
să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot
atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de
bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată,
statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după
aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele,
obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a
înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai
istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în
descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea
capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui
instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu
care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat
de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a
nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea
destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe
de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească
puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai
pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile
pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că
măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. […]
Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii
că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că
“administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de
pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut
împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind
100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au
gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti,
deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au
permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să
nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze,
până la sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele
minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le
cultura si ajutându- le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai
din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura
conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”,
“Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si
clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au
dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde.
Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o
minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce
au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă.
Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în
asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le
înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii
orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească,
politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu
să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un
joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi
lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am
avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri
ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că
pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si
Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă
fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au
făcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti
amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri
barbare etc.Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu
grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici
alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru
odată cu introducerea secarei ( la sfârsitul Evului Mediu ), care a
luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au
introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor.
Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au
adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere),
austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul.
Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si
administrativă.
Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat;
cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul
si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană
substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât
de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în
loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu
scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din
lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde
numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de
vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării
e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de
milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu
chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al
românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă
obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta:
neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva
veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte
cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si
care bea vin în loc de tuică.
Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor
alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la
băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi
timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne
imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar
întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt
oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu
bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele
slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult
pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si
meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au
schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai
pare românească.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n- are importantă numărul
evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac
avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd
de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si
inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel,
si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult
de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu
istoria…
Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin
interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că
nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]
(http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/05/03/pilotii-orbi-m-eli...)
▶ Răspunde la Aceasta
http://www.alternativaonline.ca/ioan%20petru%20culianu.html
IOAN PETRU CULIANU
Personalitate a filosofiei si culturii mondiale: istoric al religiilor, specialist în gnosticism, balcanolog, romanist, scriitor si profesor
Ioan Petru Culianu s-a nascut in Iasi, la 5 ianuarie 1950, intr-o casa construita in secolul XIX, nu departe de Bolta Rece, intr-o zona cu marturii istorice, peste drum de ea aflandu-se imobilul unde cu ani in urma a locuit familia Micle.
A studiat la Scoala "Vasile Alecsandri", cand se afla in vechiul ei sediu. Inca din anii liceului a publicat in "Cronica" si a citit poezie la "Junimea".
In anul 1967, pleaca la Bucuresti unde urmeaza Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale a Universitatii din Bucuresti, sectia italiana.
Participa in iulie 1972, la cursurile de vara de la Perugia, Italia, unde se hotaraste sa ia calea exilului politic.
Studieaza timp de trei ani, Istoria Religiilor la "Universita Cattolica del Sacro Cuore din Milano”, subiectul principal fiind "Istoria crestinismului timpuriu si a dualismului religios".
Se stabileste pentru un timp scurt in Olanda, dar in cursul aceluiasi an, 1976, este invitat in Statele Unite, ca visiting professor, obtinand apoi o pozitie titulara de profesor la "Divinity School, University of Chicago”.
In ianuarie 1987 isi sustine doctoratul la Sorbona, sub conducerea profesorului Michel Meslin, cu teza “Recherches sur les dualismes d'Occident. Analyse de leurs principaux mythes”.
Ioan Petru Culianu devine datorita calitatilor sale intelectuale si sufletesti, discipolul lui Mircea Eliade si un bun prieten al sau.
La 21 mai 1991, in plina forta creatoare este miseleste asasinat la Chicago. Pana in prezent nu este nimeni personal acuzat, dar din cercetarile facute reise ca a fost vorba de o crima politica executata din ordinul puterii instalate in Romania, imediat dupa evenimentele din decembrie ‘89.
Opere: Eros et magie a la Renaissance. 1484, Paris, Flammarion, 1984 - Experiences de l'extase. Extase, ascension et recit visionnaire, de l'Hellenisme au Moyen-Age, Paris, Payot, 1984 - I miti dei dualismi ocidentali, Milano, Jaca Book, 1989 - Les Gnoses dualistes d'Occident. Histoire et mythe, Paris, Plon, 1990 - Eliade/Culianu, Dictionnaire des religions, Paris, Plon, 1990 - Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Boston, Shambhala, 1991 - The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, San Francisco, HarperCollins, 1992.
Editura Polirom a lansat, din anul 2002, colectia “Biblioteca Ioan Petru Culianu”. Pina in prezent, la Polirom au aparut: Arta fugii (2002) - Calatorii in lumea de dincolo (2002) - Gnozele dualiste ale Occidentului (2002) - Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (2002) - Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie (2002) - Eros si magie in Renastere. 1484 (2003) - Iocari serio. Stiinta si arta in gindirea Renasterii (2003), Cult, magie, erezii (2003) - Hesperus (2004) - Experiente ale extazului (2004) - Dialoguri intrerupte. corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (2004) - Jocul de smarald (2005) si Pacatul impotriva spiritului.
Ultimile clipe ale lui Mircea Eliade
MAHAPARINIRVANA
Dupa trei saptamani de sedere la Chicago, seara de luni 14 aprile (n.n. 1986) este a doua pe care n-o petrec impreuna cu Mircea si Christinel Eliade. Studentii de la "Disciples af the Divinity School House", unde sunt gazduit, au lunea o cina in comun. As vrea sa ne cunoastem mai bine. Contrar asteptarilor mele, cina se termina la sapte. As mai avea timp sa trec pe la ei, cu pretextul de a manca impreuna un catalup. De o saptamana, Mircea Eliade are dureri crepusualare atroce in cosul pieptului si e cuprins de o ciudata oboseala.
In primele doua saptamani dupa venirea mea am lucrat amandoi cu spor la diverse lucruri - intre altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. In fond, paguba materiala a fost redusa: toate hartile importante au fost salvate. Au pierit carti si scrisoari numai. Pentru Mircea Eliade insa incendiul a avut o alta semnificatie. Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj, ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre, incat cred ca-l inteleg. Se gandeste oare la romanul "Lumina ce se stinge", la focul care consuma biblioteca si pe savant impreuna cu ea?
Duminica dupa pranz ne-am plimbat impreuna ca sa admiram florile abia rasarite pe peluze (Mircea Eliade admira peluzele americane si largimea strazilor: "Aici poti respira, nu e inghesuit ca in Europa"). Mi-a parut iarasi cum il stiu de mai bine de zece ani, frematand de curiozitate pentru orice, iradiind din toata fiinta un amestec unic de bunatate, tensiune intelectuala, pace si seninatate. Nu a parut nici obosit, nici deprimat. In cadru schimburilor active de carti care au loc incepand din seara venirii mele, ii promit sa-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.
Seara suntem invitati cu totii la celebra indianista Wendy O'Flaherty si la baiatul ei Michael, impreuna cu nu mai putin celebrul filosof David Tracy, numit de curand Service Distinguished Professor. Christinel si Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima data in ulimele zile el cineaza fara dureri. Suntem cu totii optimisti, cu atat mai mult cu cat ultimele analize, facute in urma cu vreo doua saptamani, au fost perfecte. Satisfacut, ma intorc acasa cu gandul ca marti vom relua lucrul si ca, poate, Mircea Eliade va renunta la spaima de magnetofon si va incepe sa dicteze o nuvela. Durerile care l-au chinuit pana acum nu pot fi decat una din nenumaratele sicane ale artritei, aceeasi care il impiedica sa scrie...
Marti seara la ora noua, de cum intru in birou, sunt informat de directoarea administrativa a facultatii ca mi-au gasit un apartament. Alerg sa inchiriez o masina, la ora 11 cand ma intorc sa iau lucrurile gasesc o nota in usa: Christinel se afla in spital, Mircea Eliade este in Intensive Care Unit in urma unui atac de congestie cerebrala. La 11:30 intru pe usa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchel, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mana lui Christinel in mana lui stanga, Mircea Eliade ii zambeste, apoi imi zambeste cu aceeasi caldura care este numai a sa. Ne intelege perfect, dar nu poate vorbi; atacul i-a atins partea stanga a creierului, nu se stie cat de grav. Partea dreapta a corpului ii este, probabil temporar, paralizata...
Doctorii erau optimisti; desigur, urmatoarele zile aveau sa fie hotaritoare, dar congestia parea relativ usoara. Dovedind un devotament pe care aveam sa-l inteleg in cele aproape opt zile de veghe la capataiul lui Mircea Eliade, langa rezerva se aflau deja decanul facultatii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai tarziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa si EvelineKitagawa, Paul Ricoeur cu sotia si multi altii...
Stiu ca multi oameni sunt, ca si mine, profund legati de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor sai americani este uimitoare: decanul Gamwell si David Tracy isi vor anula fiecare o calatorie, petrecandu-si ziua intreaga la spital. Iar masura devotamentului lor avea sa se vada abia in zilele urmatoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anuntat de internarea acestuia si sfatuit sa nu vina inca la Chicago. Mircea Eliade a lasat dispozitie ca el sa-i administreze extrema unctiune, ca semn de infratire intre rase si religii. Deocamdata insa Mircea Eliade pare in afara oricarei primejdii. Zilele urmatoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimisti. Chistinel e hotarata sa-l salveze in fiecare clipa, iar el insusi desi incapabil s-o spuna, pare decis sa recupereze.
Relatarea tuturor acestor fapte si nume are, dupa cum cred, importanta ei in economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparenta dintru inceput (cine nu-si aminteste de paginile din Amintiri vorbind de patrunderea copilului intr-o camera plina de mister, pagini pe care Saul Below le-a citit in fata celor peste 1200 de oameni adunati la serviciul funerar?), existenta lui Mircea Eliade trebuie sa-si gaseasca o cronica exacta pana in ultimele clipe. Mai mult, nici un amanunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamama cu alta, desi, probabil, exista anumite modele carora toate mortile li se conformeaza mai mult sau mai putin. Moartea ciobanului din Miorita nu e la fel cu aceea a Doamnei Bovary, iar crucificarea lui Iisus nu seamana cu sfarsitul lui Budha, cunoscut sub numele de parinirvana.
Jurnalistii l-au numit deseori un mare solitar. Corecta in ce priveste opera lui, judecata este cat se poate de nedreapta cu referire la viata (si la felul mortii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de constiinte, poate mii; si indirect sute de mii. Toate se intalnesc acum intr-un moment de solidaritate care ii transforma sfarsitul intr-o ceremonie patetica, dar nu tragica. (Aveam sa inteleg acest lucru abia peste cateva zile. Insasi moartea lui seamana pace.)
Dintru inceput devotamentul tuturor prietenilor a fost miscator; pentru a da un singur exemplu, intr-una din zile decanul Gamwell a stat nu mai putin de sapte ore in picioare, nemiscat, in coridorul spitalului, fara a-si manifesta in nici un fel prezenta, de teama de a nu stingheri. Multi s-au perindat in pelerinaj necurmat, sfidand toate regulile sectiei de reanimare, deseori spre disperarea personalului...
Sambata 10 aprilie dupa-amiaza soseste Natham Scott de departe. In fata catorva prieteni stransi langa Christinel in rezerva, ii administreaza cu voce vibranta extrema unctiune si rosteste, secundat de David Tracy si de Frank Gamwell, rugaciuni pentru eliberarea sufletului.
Inima lui Mircea Eliade functioneaza inca normal. Imi trebuie mult timp ca sa inteleg ce se intampla: profesorul le da timp discipolilor sa vina. Charles Long, unul din primii sai elevi, a ajuns la Chicago de departe: la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii si cei mai dragi studenti, colegul meu de clasa din 1975. Telefonul din sectia de reanimare suna din toate partile lumii, calcand inca odata toate regulile spitalului.
Marti dimineata ies ca sa fac cateva curse pentru Christinel, cate n-a mai parasit nici o clipa spitalul de vineri. La intoarcere Wendy O'Flaherty ma cheama inlauntrul rezervei: la orele 9:15 ale zilei de 22 aprilie presiunea arteriala a lui Mircea Eliade a cazut, dar inima aceasta formidabila, nu numai mare ci si reziatenta, inca mai palpaie. Wendy stie ca n-as fi putut sa-mi iert niciodata absenta de langa profesor in ulima clipa. Imi spune ca Mircea Eliade a avut si aceasta ultima bunatate: mi-a asteptat intoarcerea. Tot mai rare, bataile pulsului se incheie la 9:40. David Tracy si Frank Gamwell rostesc o ulima rugaciune. Parinirvana a luat sfarsit.
Chicago, 24 aprilie - 1 mai 1986
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
Home
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate
http://cezarpricop.wordpress.com/2007/06/02/eliade-ip-culianu-coincidenta-contrariilor-sau-matematica-mortii/
Acuma, într-un sfârşit, care e oare „matematica” morţii lui I.P. Culianu?
Că tot a scris Culianu despre „musca apteră”, urmărind să arate prin asta că şi religiile se pot plia pe/la „teoria evoluţionistă”; mă conformez stilului: Există o specie de porumbei numită „rotaţii de Galaţi” (subliniez, de Galaţi!). Sunt tare frumoşi: au moţ, sunt încălţaţi, penajul e viu colorat, atât la „ei” cât şi la „ele”. Sunt singurii dintre păsări şi animale care se sinucid din fericire. Da! Da, aşa este, vreau să mă credeţi. Când se „îndrăgostesc”, dar cel mai adesea atunci când puii ies din ou, se înalţă spre cer, sus de tot, abia se mai văd. De acolo, din înaltul văzduhului, din bucurie, coboară în picaj spre pământ făcând tumbe şi rotaţii cu viteza glonţului. O voluptate a căderii, un vârtej ameţitor al libertăţii, o degajare de constrângeri… Dar uită să se mai oprească şi sfârşesc, de cele mai multe ori, zdrobiţi de pământ, morţi. Din fericire (una de un alt tip!), partenera, sau partenerul, unul dintre ei, rămâne nefericit/ă. În aceast tip de nefericire stă perpetuarea speciei, fiidcă celălalt rămâne să trăiască un timp singur/ă, foarte supărat/ă, nu-i mai arde de tumbe şi căderi în picaj, astfel ocupându-se, cu grijă de pui săi. Poate că, într-o zi, un porumbel mai deştept, va scrie „tratatul nefericirilor trecute şi viitoare”, că doar şi porumbeii evoluează, nu? Dar oamenii?
http://www.revista22.ro/magie-ascensiune-celesta-gnoze-si-ioan-petru-culianu-576.html
Misterul mortii lui Culianu
Andrei Oisteanu: Daca vorbim despre “viata si opera” lui Culianu, nu putem uita modul brutal si misterios in care a murit. Liviu Antonesei semneaza in volum o biografie fictiva a istoricului religiilor, care se incheie astfel: doi ofiteri de Securitate participa la asasinarea profesorului Culianu. Scenariul este verosimil. Pe de alta parte, in ultima carte a lui Saul Bellow, Ravelstein, cu postfata lui Sorin Antohi (ambele controversate), ucigasii lui Culianu sunt asociati cu legionarii români din Chicago, cu “prietenii” profesorului Grielescu, alias Mircea Eliade. Ma gândesc ca Bellow, scriitor din Chicago si prieten cu Eliade, stia bine povestile care circulau in mediile intelectuale ale orasului despre asasinarea lui Culianu. Probabil ca ipoteza pe care a ales sa o crediteze Bellow nu este departe de adevar.
Iata deci, din doua texte fiction, doua solutii aparent opuse privind uciderea lui I.P. Culianu: securistii din România sau legionarii din America, extrema stânga sau extrema dreapta. Si totusi exista un scenariu care impaca ambele solutii: colaborarea dintre o factiune radicala a legionarilor din exil (destui folositi ca agenti ai Securitatii) si o aripa ultra-nationalista a Securitatii, scapata de sub control dupa decembrie ’89. O astfel de teorie am sustinut si eu (in prefata cartii Calatorii in lumea de dincolo), si Tereza Culianu (intr-o excelenta biografie a fratelui sau, publicata in volumul pe care il prezentam), si Moshe Idel (prietenul lui Culianu de la Universitatea din Ierusalim), si Matei Calinescu, si Dorin Tudoran, intr-un fel si publicistul american Ted Anton (in cartea sa Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu). Sigur ca nu putem face decat speculatii teoretice pe marginea acestui subiect. Dar, cum stim chiar de la Culianu, miturile devin câteodata mai importante decât realitatea, imaginea unui fenomen devine mai “reala” decât fenomenul insusi.
Continuitatea, fie si paradoxala, intre cele doua forme ale extremismului românesc (de stânga si de dreapta) este cunoscuta. Cu intuitia sa politica, I.P. Culianu a intrevazut complicitatea dintre securisti si gardisti. O coniventa care pâna la urma i-a fost probabil fatala. Ma refer la nuvela Jormania libera, o povestire premonitorie despre revolutia din România, publicata in martie 1989 si reluata in 1990. Unii activisti din nomenclatura securisto-comunisto-nationalista a Jormaniei sunt vechi membri ai “Garzii de Lemn”. Asa este, de pilda, patriarhul Jormaniei, Preafericitul Ananghia. În acest caz, intuitia lui Culianu a functionat formidabil. De curând, Institutul Român de Istorie Recenta a dezvaluit, in Anuarul sau pe anul 2002, un document din care rezulta ca in timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 câtiva clerici gardisti, printre care Teoctist (Teodor) Arapasu, pe atunci student la Teologie, au devastat sinagoga din cartierul Manastirii Antim. Cartier in care astazi se afla Parlamentul României si in care, cu acordul aceluiasi Preafericit Teoctist, Ceausescu a darâmat biserici in anii ’80. In orice tara democrata publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal si s-ar fi declansat o ancheta. In eterna si fascinanta Românie nu s-a intâmplat nimic.
Datorita eruditiei sale, dar si datorita unui al saselea simt, Culianu avea un vizionarism politic exceptional. El detecta mine acolo unde nimeni nu le banuia. Era un genist de geniu. Stia sa detecteze punctele nevralgice ale unui regim politic. De altfel, concluzia lui Ted Anton asta este: ca, intr-un moment de deruta, el i-a facut pe asasinii sai sa creada ca stie ceea ce n-ar fi trebuit sa stie si sa-l perceapa ca periculos.
Nu e de mirare ca dosarul de Securitate al lui Culianu este masluit si descompletat. Chipurile, “siguranta nationala” trebuie protejata! El contine câteva zeci de file insignifiante si practic se termina in 1972, când Culianu a parasit România. Dosarul mai cuprinde instrumentarea procesului din 1973 in urma caruia Culianu a fost condamnat la 6 ani inchisoare pe motiv ca - fiind invitat la o bursa in Italia - ar fi plecat, asa-zicând, “in interes de serviciu”. Evident, dupa aceea familia a fost hartuita politic, iar el s-a trezit cu o prapastie in spate. Nu mai putea sa revina nici ca turist. In acest dosar apare si tânarul capitan de Securitate Marian Ureche, plin de abnegatie la acea vreme. Cu un nume predestinat pentru lucrul la Securitate, cpt. Ureche a incercat sa-l racoleze pe studentul Culianu. Astazi el este directorul unui serviciu secret din cadrul Ministerului Justitiei. In orice caz, toate referirile la Culianu au fost chiuretate cu grija din dosarele prietenilor sai din România.
Asa s-a intamplat si cu dosarul meu de Securitate, pe care l-am consultat recent.
http://www.youtube.com/watch?v=n4e9hcqVVfY&feature=fvw
http://www.youtube.com/watch?v=WouAXsQz5js&feature=related
http://altmarius.ning.com/group/altmariuspoliteia/forum/topic/show?id=3496555:Topic:96238&xgs=1&xg_source=msg_share_topic
MIRCEA ELIADE : Pilotii orbi (1937)
Publicat de judy în Octombrie 30, 2010 la 4:17pm în altmariuspoliteia
Înapoi la altmariuspoliteia Discuţii
Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea”
politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a
furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul
elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus
politicianismul în administratie si învătământ, că s-au
desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva
sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.
Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si
eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea
asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti
aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu
numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă
sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică
voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră
conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire
încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate
înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei:
pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e
vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de
milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este
ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică
a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai
văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase
epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului
nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste
marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine
îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă
micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale,
micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea
– toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai
văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor
politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si
puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni
să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot
atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de
bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată,
statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după
aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele,
obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a
înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai
istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în
descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea
capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui
instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu
care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat
de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a
nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea
destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe
de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru
istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească
puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai
pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile
pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că
măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. […]
Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii
că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că
“administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de
pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut
împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind
100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au
gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti,
deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au
permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să
nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze,
până la sugrumare, minoritatea germană!
Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele
minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le
cultura si ajutându- le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai
din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura
conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”,
“Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si
clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au
dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde.
Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o
minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce
au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă.
Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în
asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le
înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii
orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească,
politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu
să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un
joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi
lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am
avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri
ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că
pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si
Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă
fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au
făcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti
amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri
barbare etc.Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu
grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici
alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru
odată cu introducerea secarei ( la sfârsitul Evului Mediu ), care a
luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au
introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor.
Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au
adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere),
austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul.
Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si
administrativă.
Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat;
cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul
si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană
substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât
de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în
loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu
scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din
lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde
numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de
vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării
e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de
milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu
chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al
românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă
obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta:
neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva
veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte
cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si
care bea vin în loc de tuică.
Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor
alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la
băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi
timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne
imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar
întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt
oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu
bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct
care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele
slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult
pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si
meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au
schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai
pare românească.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n- are importantă numărul
evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac
avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd
de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si
inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel,
si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult
de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu
istoria…
Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin
interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că
nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]
(http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2010/05/03/pilotii-orbi-m-eli...)
▶ Răspunde la Aceasta
http://www.alternativaonline.ca/ioan%20petru%20culianu.html
IOAN PETRU CULIANU
Personalitate a filosofiei si culturii mondiale: istoric al religiilor, specialist în gnosticism, balcanolog, romanist, scriitor si profesor
Ioan Petru Culianu s-a nascut in Iasi, la 5 ianuarie 1950, intr-o casa construita in secolul XIX, nu departe de Bolta Rece, intr-o zona cu marturii istorice, peste drum de ea aflandu-se imobilul unde cu ani in urma a locuit familia Micle.
A studiat la Scoala "Vasile Alecsandri", cand se afla in vechiul ei sediu. Inca din anii liceului a publicat in "Cronica" si a citit poezie la "Junimea".
In anul 1967, pleaca la Bucuresti unde urmeaza Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale a Universitatii din Bucuresti, sectia italiana.
Participa in iulie 1972, la cursurile de vara de la Perugia, Italia, unde se hotaraste sa ia calea exilului politic.
Studieaza timp de trei ani, Istoria Religiilor la "Universita Cattolica del Sacro Cuore din Milano”, subiectul principal fiind "Istoria crestinismului timpuriu si a dualismului religios".
Se stabileste pentru un timp scurt in Olanda, dar in cursul aceluiasi an, 1976, este invitat in Statele Unite, ca visiting professor, obtinand apoi o pozitie titulara de profesor la "Divinity School, University of Chicago”.
In ianuarie 1987 isi sustine doctoratul la Sorbona, sub conducerea profesorului Michel Meslin, cu teza “Recherches sur les dualismes d'Occident. Analyse de leurs principaux mythes”.
Ioan Petru Culianu devine datorita calitatilor sale intelectuale si sufletesti, discipolul lui Mircea Eliade si un bun prieten al sau.
La 21 mai 1991, in plina forta creatoare este miseleste asasinat la Chicago. Pana in prezent nu este nimeni personal acuzat, dar din cercetarile facute reise ca a fost vorba de o crima politica executata din ordinul puterii instalate in Romania, imediat dupa evenimentele din decembrie ‘89.
Opere: Eros et magie a la Renaissance. 1484, Paris, Flammarion, 1984 - Experiences de l'extase. Extase, ascension et recit visionnaire, de l'Hellenisme au Moyen-Age, Paris, Payot, 1984 - I miti dei dualismi ocidentali, Milano, Jaca Book, 1989 - Les Gnoses dualistes d'Occident. Histoire et mythe, Paris, Plon, 1990 - Eliade/Culianu, Dictionnaire des religions, Paris, Plon, 1990 - Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Boston, Shambhala, 1991 - The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, San Francisco, HarperCollins, 1992.
Editura Polirom a lansat, din anul 2002, colectia “Biblioteca Ioan Petru Culianu”. Pina in prezent, la Polirom au aparut: Arta fugii (2002) - Calatorii in lumea de dincolo (2002) - Gnozele dualiste ale Occidentului (2002) - Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (2002) - Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie (2002) - Eros si magie in Renastere. 1484 (2003) - Iocari serio. Stiinta si arta in gindirea Renasterii (2003), Cult, magie, erezii (2003) - Hesperus (2004) - Experiente ale extazului (2004) - Dialoguri intrerupte. corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu (2004) - Jocul de smarald (2005) si Pacatul impotriva spiritului.
Ultimile clipe ale lui Mircea Eliade
MAHAPARINIRVANA
Dupa trei saptamani de sedere la Chicago, seara de luni 14 aprile (n.n. 1986) este a doua pe care n-o petrec impreuna cu Mircea si Christinel Eliade. Studentii de la "Disciples af the Divinity School House", unde sunt gazduit, au lunea o cina in comun. As vrea sa ne cunoastem mai bine. Contrar asteptarilor mele, cina se termina la sapte. As mai avea timp sa trec pe la ei, cu pretextul de a manca impreuna un catalup. De o saptamana, Mircea Eliade are dureri crepusualare atroce in cosul pieptului si e cuprins de o ciudata oboseala.
In primele doua saptamani dupa venirea mea am lucrat amandoi cu spor la diverse lucruri - intre altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. In fond, paguba materiala a fost redusa: toate hartile importante au fost salvate. Au pierit carti si scrisoari numai. Pentru Mircea Eliade insa incendiul a avut o alta semnificatie. Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj, ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre, incat cred ca-l inteleg. Se gandeste oare la romanul "Lumina ce se stinge", la focul care consuma biblioteca si pe savant impreuna cu ea?
Duminica dupa pranz ne-am plimbat impreuna ca sa admiram florile abia rasarite pe peluze (Mircea Eliade admira peluzele americane si largimea strazilor: "Aici poti respira, nu e inghesuit ca in Europa"). Mi-a parut iarasi cum il stiu de mai bine de zece ani, frematand de curiozitate pentru orice, iradiind din toata fiinta un amestec unic de bunatate, tensiune intelectuala, pace si seninatate. Nu a parut nici obosit, nici deprimat. In cadru schimburilor active de carti care au loc incepand din seara venirii mele, ii promit sa-i caut pentru a doua zi nuvela Ligheia de Tomasi di Lampedusa.
Seara suntem invitati cu totii la celebra indianista Wendy O'Flaherty si la baiatul ei Michael, impreuna cu nu mai putin celebrul filosof David Tracy, numit de curand Service Distinguished Professor. Christinel si Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima data in ulimele zile el cineaza fara dureri. Suntem cu totii optimisti, cu atat mai mult cu cat ultimele analize, facute in urma cu vreo doua saptamani, au fost perfecte. Satisfacut, ma intorc acasa cu gandul ca marti vom relua lucrul si ca, poate, Mircea Eliade va renunta la spaima de magnetofon si va incepe sa dicteze o nuvela. Durerile care l-au chinuit pana acum nu pot fi decat una din nenumaratele sicane ale artritei, aceeasi care il impiedica sa scrie...
Marti seara la ora noua, de cum intru in birou, sunt informat de directoarea administrativa a facultatii ca mi-au gasit un apartament. Alerg sa inchiriez o masina, la ora 11 cand ma intorc sa iau lucrurile gasesc o nota in usa: Christinel se afla in spital, Mircea Eliade este in Intensive Care Unit in urma unui atac de congestie cerebrala. La 11:30 intru pe usa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchel, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mana lui Christinel in mana lui stanga, Mircea Eliade ii zambeste, apoi imi zambeste cu aceeasi caldura care este numai a sa. Ne intelege perfect, dar nu poate vorbi; atacul i-a atins partea stanga a creierului, nu se stie cat de grav. Partea dreapta a corpului ii este, probabil temporar, paralizata...
Doctorii erau optimisti; desigur, urmatoarele zile aveau sa fie hotaritoare, dar congestia parea relativ usoara. Dovedind un devotament pe care aveam sa-l inteleg in cele aproape opt zile de veghe la capataiul lui Mircea Eliade, langa rezerva se aflau deja decanul facultatii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciana Sanda Loga, mai tarziu profesorul Jerry Brauer, profesorii Joseph Kitagawa si EvelineKitagawa, Paul Ricoeur cu sotia si multi altii...
Stiu ca multi oameni sunt, ca si mine, profund legati de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor sai americani este uimitoare: decanul Gamwell si David Tracy isi vor anula fiecare o calatorie, petrecandu-si ziua intreaga la spital. Iar masura devotamentului lor avea sa se vada abia in zilele urmatoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anuntat de internarea acestuia si sfatuit sa nu vina inca la Chicago. Mircea Eliade a lasat dispozitie ca el sa-i administreze extrema unctiune, ca semn de infratire intre rase si religii. Deocamdata insa Mircea Eliade pare in afara oricarei primejdii. Zilele urmatoare vor fi cruciale, dar suntem foarte optimisti. Chistinel e hotarata sa-l salveze in fiecare clipa, iar el insusi desi incapabil s-o spuna, pare decis sa recupereze.
Relatarea tuturor acestor fapte si nume are, dupa cum cred, importanta ei in economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparenta dintru inceput (cine nu-si aminteste de paginile din Amintiri vorbind de patrunderea copilului intr-o camera plina de mister, pagini pe care Saul Below le-a citit in fata celor peste 1200 de oameni adunati la serviciul funerar?), existenta lui Mircea Eliade trebuie sa-si gaseasca o cronica exacta pana in ultimele clipe. Mai mult, nici un amanunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamama cu alta, desi, probabil, exista anumite modele carora toate mortile li se conformeaza mai mult sau mai putin. Moartea ciobanului din Miorita nu e la fel cu aceea a Doamnei Bovary, iar crucificarea lui Iisus nu seamana cu sfarsitul lui Budha, cunoscut sub numele de parinirvana.
Jurnalistii l-au numit deseori un mare solitar. Corecta in ce priveste opera lui, judecata este cat se poate de nedreapta cu referire la viata (si la felul mortii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de constiinte, poate mii; si indirect sute de mii. Toate se intalnesc acum intr-un moment de solidaritate care ii transforma sfarsitul intr-o ceremonie patetica, dar nu tragica. (Aveam sa inteleg acest lucru abia peste cateva zile. Insasi moartea lui seamana pace.)
Dintru inceput devotamentul tuturor prietenilor a fost miscator; pentru a da un singur exemplu, intr-una din zile decanul Gamwell a stat nu mai putin de sapte ore in picioare, nemiscat, in coridorul spitalului, fara a-si manifesta in nici un fel prezenta, de teama de a nu stingheri. Multi s-au perindat in pelerinaj necurmat, sfidand toate regulile sectiei de reanimare, deseori spre disperarea personalului...
Sambata 10 aprilie dupa-amiaza soseste Natham Scott de departe. In fata catorva prieteni stransi langa Christinel in rezerva, ii administreaza cu voce vibranta extrema unctiune si rosteste, secundat de David Tracy si de Frank Gamwell, rugaciuni pentru eliberarea sufletului.
Inima lui Mircea Eliade functioneaza inca normal. Imi trebuie mult timp ca sa inteleg ce se intampla: profesorul le da timp discipolilor sa vina. Charles Long, unul din primii sai elevi, a ajuns la Chicago de departe: la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii si cei mai dragi studenti, colegul meu de clasa din 1975. Telefonul din sectia de reanimare suna din toate partile lumii, calcand inca odata toate regulile spitalului.
Marti dimineata ies ca sa fac cateva curse pentru Christinel, cate n-a mai parasit nici o clipa spitalul de vineri. La intoarcere Wendy O'Flaherty ma cheama inlauntrul rezervei: la orele 9:15 ale zilei de 22 aprilie presiunea arteriala a lui Mircea Eliade a cazut, dar inima aceasta formidabila, nu numai mare ci si reziatenta, inca mai palpaie. Wendy stie ca n-as fi putut sa-mi iert niciodata absenta de langa profesor in ulima clipa. Imi spune ca Mircea Eliade a avut si aceasta ultima bunatate: mi-a asteptat intoarcerea. Tot mai rare, bataile pulsului se incheie la 9:40. David Tracy si Frank Gamwell rostesc o ulima rugaciune. Parinirvana a luat sfarsit.
Chicago, 24 aprilie - 1 mai 1986
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
Home
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate
http://cezarpricop.wordpress.com/2007/06/02/eliade-ip-culianu-coincidenta-contrariilor-sau-matematica-mortii/
Acuma, într-un sfârşit, care e oare „matematica” morţii lui I.P. Culianu?
Că tot a scris Culianu despre „musca apteră”, urmărind să arate prin asta că şi religiile se pot plia pe/la „teoria evoluţionistă”; mă conformez stilului: Există o specie de porumbei numită „rotaţii de Galaţi” (subliniez, de Galaţi!). Sunt tare frumoşi: au moţ, sunt încălţaţi, penajul e viu colorat, atât la „ei” cât şi la „ele”. Sunt singurii dintre păsări şi animale care se sinucid din fericire. Da! Da, aşa este, vreau să mă credeţi. Când se „îndrăgostesc”, dar cel mai adesea atunci când puii ies din ou, se înalţă spre cer, sus de tot, abia se mai văd. De acolo, din înaltul văzduhului, din bucurie, coboară în picaj spre pământ făcând tumbe şi rotaţii cu viteza glonţului. O voluptate a căderii, un vârtej ameţitor al libertăţii, o degajare de constrângeri… Dar uită să se mai oprească şi sfârşesc, de cele mai multe ori, zdrobiţi de pământ, morţi. Din fericire (una de un alt tip!), partenera, sau partenerul, unul dintre ei, rămâne nefericit/ă. În aceast tip de nefericire stă perpetuarea speciei, fiidcă celălalt rămâne să trăiască un timp singur/ă, foarte supărat/ă, nu-i mai arde de tumbe şi căderi în picaj, astfel ocupându-se, cu grijă de pui săi. Poate că, într-o zi, un porumbel mai deştept, va scrie „tratatul nefericirilor trecute şi viitoare”, că doar şi porumbeii evoluează, nu? Dar oamenii?
http://www.revista22.ro/magie-ascensiune-celesta-gnoze-si-ioan-petru-culianu-576.html
Misterul mortii lui Culianu
Andrei Oisteanu: Daca vorbim despre “viata si opera” lui Culianu, nu putem uita modul brutal si misterios in care a murit. Liviu Antonesei semneaza in volum o biografie fictiva a istoricului religiilor, care se incheie astfel: doi ofiteri de Securitate participa la asasinarea profesorului Culianu. Scenariul este verosimil. Pe de alta parte, in ultima carte a lui Saul Bellow, Ravelstein, cu postfata lui Sorin Antohi (ambele controversate), ucigasii lui Culianu sunt asociati cu legionarii români din Chicago, cu “prietenii” profesorului Grielescu, alias Mircea Eliade. Ma gândesc ca Bellow, scriitor din Chicago si prieten cu Eliade, stia bine povestile care circulau in mediile intelectuale ale orasului despre asasinarea lui Culianu. Probabil ca ipoteza pe care a ales sa o crediteze Bellow nu este departe de adevar.
Iata deci, din doua texte fiction, doua solutii aparent opuse privind uciderea lui I.P. Culianu: securistii din România sau legionarii din America, extrema stânga sau extrema dreapta. Si totusi exista un scenariu care impaca ambele solutii: colaborarea dintre o factiune radicala a legionarilor din exil (destui folositi ca agenti ai Securitatii) si o aripa ultra-nationalista a Securitatii, scapata de sub control dupa decembrie ’89. O astfel de teorie am sustinut si eu (in prefata cartii Calatorii in lumea de dincolo), si Tereza Culianu (intr-o excelenta biografie a fratelui sau, publicata in volumul pe care il prezentam), si Moshe Idel (prietenul lui Culianu de la Universitatea din Ierusalim), si Matei Calinescu, si Dorin Tudoran, intr-un fel si publicistul american Ted Anton (in cartea sa Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu). Sigur ca nu putem face decat speculatii teoretice pe marginea acestui subiect. Dar, cum stim chiar de la Culianu, miturile devin câteodata mai importante decât realitatea, imaginea unui fenomen devine mai “reala” decât fenomenul insusi.
Continuitatea, fie si paradoxala, intre cele doua forme ale extremismului românesc (de stânga si de dreapta) este cunoscuta. Cu intuitia sa politica, I.P. Culianu a intrevazut complicitatea dintre securisti si gardisti. O coniventa care pâna la urma i-a fost probabil fatala. Ma refer la nuvela Jormania libera, o povestire premonitorie despre revolutia din România, publicata in martie 1989 si reluata in 1990. Unii activisti din nomenclatura securisto-comunisto-nationalista a Jormaniei sunt vechi membri ai “Garzii de Lemn”. Asa este, de pilda, patriarhul Jormaniei, Preafericitul Ananghia. În acest caz, intuitia lui Culianu a functionat formidabil. De curând, Institutul Român de Istorie Recenta a dezvaluit, in Anuarul sau pe anul 2002, un document din care rezulta ca in timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 câtiva clerici gardisti, printre care Teoctist (Teodor) Arapasu, pe atunci student la Teologie, au devastat sinagoga din cartierul Manastirii Antim. Cartier in care astazi se afla Parlamentul României si in care, cu acordul aceluiasi Preafericit Teoctist, Ceausescu a darâmat biserici in anii ’80. In orice tara democrata publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal si s-ar fi declansat o ancheta. In eterna si fascinanta Românie nu s-a intâmplat nimic.
Datorita eruditiei sale, dar si datorita unui al saselea simt, Culianu avea un vizionarism politic exceptional. El detecta mine acolo unde nimeni nu le banuia. Era un genist de geniu. Stia sa detecteze punctele nevralgice ale unui regim politic. De altfel, concluzia lui Ted Anton asta este: ca, intr-un moment de deruta, el i-a facut pe asasinii sai sa creada ca stie ceea ce n-ar fi trebuit sa stie si sa-l perceapa ca periculos.
Nu e de mirare ca dosarul de Securitate al lui Culianu este masluit si descompletat. Chipurile, “siguranta nationala” trebuie protejata! El contine câteva zeci de file insignifiante si practic se termina in 1972, când Culianu a parasit România. Dosarul mai cuprinde instrumentarea procesului din 1973 in urma caruia Culianu a fost condamnat la 6 ani inchisoare pe motiv ca - fiind invitat la o bursa in Italia - ar fi plecat, asa-zicând, “in interes de serviciu”. Evident, dupa aceea familia a fost hartuita politic, iar el s-a trezit cu o prapastie in spate. Nu mai putea sa revina nici ca turist. In acest dosar apare si tânarul capitan de Securitate Marian Ureche, plin de abnegatie la acea vreme. Cu un nume predestinat pentru lucrul la Securitate, cpt. Ureche a incercat sa-l racoleze pe studentul Culianu. Astazi el este directorul unui serviciu secret din cadrul Ministerului Justitiei. In orice caz, toate referirile la Culianu au fost chiuretate cu grija din dosarele prietenilor sai din România.
Asa s-a intamplat si cu dosarul meu de Securitate, pe care l-am consultat recent.